Interviu de Irina Ionescu
Festivalul internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, organizat de Teatrul „Țăndărică“ la sfârșitul lunii noiembrie, m-a provocat să intru în dialog cu directorii unor teatre de animație sau teatre pentru copii/adolescenți pe teme legate de politica repertorială pe care o adoptă, despre poveștile de pe scenă, despre evaluarea unui spectacol, despre vârstele copiilor, despre relația cu școala și cu profesorii, dar și despre statutul de Cenușăreasă nedescoperită încă pe care îl are arta animației.
Am formulat câteva întrebări la care au răspuns: Oltița Cîntec, critic de teatru, director artistic al Teatrului „Luceafărul“ din Iași; Florian Silaghi, director artistic al Trupei Arcadia a Teatrului Regina Maria din Oradea; Mihaela Soloceanu, manager al Teatrului pentru copii „Arlechino“ din Brașov; Florin Aionițoaei manager al Teatrului pentru copii și tineret „Vasilache“ Botoșani; Mihai Androne, managerul Teatrului pentru copii „Ciufulici“ din Ploiești. Cele mai interesante opinii se regăsesc în interviul-puzzle de mai jos:
Care este politica repertorială a teatrului pe care îl conduceți?
Oltița Cîntec: Fiind un repertoriu „pentru copii și tineret“, e obligatoriu să acoperim toate publicurile din acest spectru, deci direcțiile pe care ne axăm sunt diversitatea (scriitura modernă/texte clasice, basme/tematici actuale, traduceri, dramatizări, adaptări cu story-uri care să fie relevante pentru spectatori, de la preșcolari, la liceeni, studenți și chiar adulți.
Florin Aionițoaei: Ne-am propus modernizarea repertoriului, prin adaptarea problematicii textelor la nevoile copiilor și tinerilor din ziua de azi. Spectacolele care se montează începând din acest an vor urmări să se încadreze în preocupările actuale ale psihologiei copilului și tânărului. Spectacolele vor trebui să prezinte experiențe pozitive pentru două grupe de vârstă: între 4-10 ani și 11-15 ani. Diferențierea s-a făcut ținând cont de literatura științifică de specialitate, care indică diferite grade de dezvoltare a gândirii afective în raport cu gândirea analitică, precum și de transformările psihice și fizice majore suferite de copil odată cu trecerea la o altă etapă de existență.
Mihai Androne: Politica repertorială a Teatrului pentru copii „Ciufulici“ urmărește două direcții importante. În primul rând, aduce în atenția micilor spectatori puneri în scenă ale unor texte celebre, atât din literatura națională, cât și din cea internațională, texte care au devenit clasice. O altă direcție importantă vizează texte mai puțin cunoscute publicului larg, dar care transpun idei inovatoare sau texte contamporane ale unor autori care și-au câștigat recunoașterea în mediul teatrului pentru copii.
Care este mesajul textelor din repertoriu și ce valoare educativă/culturală au ele pentru copii? Cum îi ajută să se dezvolte/să înțeleagă/să se adapteze mai bine la contextul actual? Să își lărgească cultura generală etc.?
Florian Silaghi: Abordăm texte clasice, povești universale, basme populare, texte cuprinse în curricula școlară, dar și texte contemporane sau dramaturgii adaptate vârstei publicului țintă. Mesajul de cele mai multe ori, e cel din scriiturile originale, dar adesea se introduc și elemente noi, pentru a spori latura educațională/afectivă a spectacolelor. De asemenea, încercăm și o contopire a mai multor expresii artistice în spectacolele noastre, pentru lărgirea și îmbogățirea universului cultural al spectatorilor noștri (spectacole de operă cu păpuși, proiecții video și animații 3D, folosirea unor tipuri de păpuși și modalități de mânuire cât mai diversificate etc.).
Mihaela Soloceanu: Teatrul pentru copii este un formator. Este, dacă pot spune așa, instrumentul prin intermediul căruia individul își formează exercițiul vizionării unui spectacol de teatru, spațiul unde are posibilitatea și libertatea de a-și determina preferințele artistice, a petrecerii timpului liber, a interacțiunii directe cu lumea din poveste, care nu de puține ori este similară cu lumea reală. Este locul în care copilul poate căpăta dorința de a pătrunde, ulterior în lumea cărților. Uneori, poate fi singurul loc unde ia contact cu o poveste, în mod real, fizic (nu în fața unui ecran, nu în fața unui gadget), într-un spațiu special și anume construit pentru asta. În ultima vreme, am gândit un program, care bazat tot pe arta animației, să reușească să atragă spre teatru și o grupă de vârstă delicată, prinsă cumva „între“ categorii de spectatori – preadolescenții. Aceia care nu mai merg la „teatru de copii“, dar care nu merg nici la „teatru de oameni mari“, cei care sunt acaparați și aproape dependenți de mediul virtual. Așa că, nu întâmplător, l-am intitulat – „O oră fără Internet“.
Florin Aionițoaei: Repertoriul a fost construit într-o lungă perioadă de timp și este extrem de divers, în ceea ce privește mesajul, maniera de realizare, grupul țintă. Pentru perioada următoare spectacolele montate pe scena Teatrului „Vasilache“ din Botoşani trebuie să urmărească: 1. Demitizarea şi anihilarea spaimelor, angoaselor şi anxietăţilor specifice vârstelor; 2. Proiecţia unui orizont de aşteptare pozitiv prin eliminarea factorului spaimă din procesul de învăţare şi redarea încrederii în sine a copilului; 3. Semnalarea pericolelor din mediul înconjurător copilului şi identificarea soluţiilor de evitare a acestora; 4. Oglindirea societăţii contemporane prin tratarea unor probleme social-politice specifice; 5. Tratarea marilor momente istorice ale umanităţii din perspectivă dramatică; 6. Integrarea noilor tehnologii multimedia în spectacole. Pentru atingerea acestor ținte, sunt propuse și vor fi realizate spectacole pe categorii de vârstă. Categoria de vârstă 4-10 ani – spectacole cu tema: frica separării de părinţi; lumea personajelor inventate; spaimele din timpul nopţii; poveşti despre mediul înconjurător; legenda istorică. Categoria de vârstă 11-15 ani – spectacol cu tema: experiment inovativ (realizarea unui spectacol sincretic, care prezintă şi tratează novator integrarea modernă a tehnicii de scenă cu discursul regizoral şi cu măiestria artei actorului); spaţii neconvenţionale; căutarea identităţii proprii; sentimentul invincibilităţii şi asumarea riscurilor; transformări majore: fizice şi psihice; adolescenţa – conflictul dintre generaţii. Spectacolele trebuie să prezinte artistic soluţia de rezolvare a problemelor din situaţiile expuse, din punctul de vedere al spectatorului țintă.
Mihai Androne: Întotdeauna încercăm să selectăm texte cu mesaje care să îi ajute pe micii spectatori în dezvoltarea lor umană, care să le cultive o atitudine civică, socială. În acest sens, le oferim exemplul personajelor din spectacole care, indiferent la câte provocări sunt supuse, în finalul poveștii vor reuși să rezolve problemele, fie prin însușirile lor pozitive, fie primind ajutorul unor elemente din aceeași sferă, care apreciază anumite trăsături de caracter cu care ei sunt înzestrați. Majoritatea textelor ce stau la baza spectacolelor Teatrului pentru copii „Ciufulici“ se regăsesc în „lectura obligatorie“ a copiilor.
Oltița Cîntec: Firește, dimensiunea educativă a teatrului este foarte importantă, dar la fel de importantă este cea de creație, de inovație artistică. Nu numai textul contează, ci și felul în care este pus în scenă, mijloacele de expresie folosite, plierea pe universul noilor generații, care înseamnă multă tehnologie, dispozitive hi-tech. Și urmărirea transformărilor pe care le au la nivelul capacităților de percepție și înțelegere.
Ați ales textele și ați construit politica repertorială pe baza unei consultări cu părinți/educatori/psihologi? Studii despre educația copiilor în sec. XXI? Răspund aceste texte nevoilor reale ale copiilor în anul de grație 2016?
Oltița Cîntec: Avem o serie de consultări cu educatorii, părinții și alte categorii de specialiști, în principal în edițiile (zece la număr până acum) ale Festivalului de teatru școlar „Hai la teatru!“. Plus chestionare privind așteptările publicului. Acum suntem în curs de constituire a unui departament de pedagogie teatrală, pe care-l considerăm absolut necesar.
Florian Silaghi: Unele titluri sunt montate în urma consultărilor cu cadrele didactice, dar și în funcție de atractivitatea unui titlu pentru spectatorii noștri constanți – familii cu copii de până la 12 ani, care frecventează spectacolele programate în fiecare weekend. Din punct de vedere al îmbogățirii și dezvoltării bazei culturale a generațiilor actuale, considerăm necesară păstrarea anumitor titluri în programul repertorial (chiar dacă sunt prezente peste tot sau sunt texte mai vechi – povești universale, basme populare).
Mihaela Soloceanu: Teatrul nu poate satisface TOATE nevoile unui copil, însă în mod cert poate satisface nevoia de cunoaștere, nevoia de descoperire, de explorare, nevoia de bucurie/fericire și de înțelegere a anumitor lucruri. Teatrul și „exercițiul teatrului“ animă spiritul copilului și îl vitalizează.
Mihai Androne: Atunci când este stabilită politica repertorială pentru perioada următoare, se încercă alegerea acelor texte care să se adapteze cerințelor generațiilor actuale de copii.
Ce tip de experiențe propun (imagine, actorie, muzică) spectacolele? Regizorii spectacolelor mai sunt în contact cu părinți/educatori/psihologi? Sau își imaginează doar ce le-ar plăcea copiilor?
Florian Silaghi: Îmbinăm mai multe elemente și tehnici teatrale, atât vizuale cât și de interpretare actoricească și mânuire, în funcție de specificitatea fiecărui spectacol. Avem spectacole în care textul original este păstrat (mai ales textele dramaturgilor consacrați, sau basmele populare, pentru păstrarea autenticității și a limbajului specific), dar sunt și interpretări ale unor povești clasice, în diferite modalități (dramatizare originală, transpunere în libret de operă, sau pur și simplu prin imagini sau animații cu obiecte, păpuși, imagini video sau digitale).
Florin Aionițoaei: Spectacolele trebuie să propună în principal o experiență emoțională, adevărată. Celelalte elemente sunt subsidiare acestei ținte: emoția transmisă de la actor la spectator.
Mihaela Soloceanu: Creatorii operelor sunt întotdeauna prezenți la premierele spectacolelor, iau pulsul direct în sală, sunt acolo și în cadrul festivalurilor de gen care adună un public numeros și divers, a cărui reacție poate fi determinată „la cald“.
Oltița Cîntec: Educarea publicului înseamnă în egală măsură situații dramatice din care acesta învață, dar și obișnuirea lui cu noutățile artistice, cu noile tendințe estetice. Utilizarea, de pildă, a unor fragmente din compoziții clasice pentru muzica de spectacol, face în mod subtil educație muzicală, le educă ascultarea, îi obișnuiește cu un alt sound. Educarea, formarea prin teatru e complexă, integrează o sumedenie de elemente.
Cum evaluați un spectacol? Pe ce criterii?
Florin Aionițoaei: Este foarte importantă reacția spectatorului țință: este capacitat de povestea prezentată pe scenă sau se plictisește.
Oltița Cîntec: Pe criterii de inovație artistică, de punere în valoare a trupei, de reinventare a ei, de impact asupra publicului, fie el specializat ori public obișnuit. E un cumul de criterii, care au în vedere toate componentele actului de creație teatrală.
Mihai Androne: Publicul spectator se constituie într-un evaluator al spectacolelor și, în funcție de reacția pe care o are, putem să înțelegem valoarea unui spectacol. Pe de altă parte, Teatrul pentru copii „Ciufulici“ participă constant la festivaluri naționale și internaționale de teatru pentru copii din dorința ca reprezentanții lumii teatrale să poată să ne transmită un feedback legat de calitatea reprezentațiilor noastre.
Credeți că media de vârstă a copiilor interesați de poveștile clasice românești sau universale a scăzut foarte mult, ținând cont de ritmul alert în care se dezvoltă copiii? Sau poveștile în sine nu sunt perimate și totul depinde de montare?
Oltița Cîntec: Basmele nu sunt numai pentru copii, ele au nivele semantice, iar fiecare cititor/spectator merge cu înțelegerea până la stratul la care îi îngăduie vârsta, orizontul cultural, experiența etc. Joel Pommerat a făcut celebra lui trilogie, cu Cenușăreasa, Pinocchio și Scufița Rosie (spectacol pe care l-am avut invitat la una dintre edițiile trecute ale Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr pe care îl organizăm, de zece ani încoace, la fiecare început de octombrie) tocmai pornind de la această premisă. Nevoia de poveste, de story va exista întotdeauna, tot ce contează este cum spui povestea, cum o plasezi în spiritul timpului tău. O spun toate exegezele de estetică, o exemplifică marii regizori ai lumii. Să mai dau un exemplu: Romeo Castellucci a făcut Hansel și Gretel, Silviu Purcărete a montat Cenușăreasa.
Florian Silaghi: Tind să cred că poveștile vor avea mereu o actualitae a lor, indiferent de modalitatea de prezentare (fie citite, la TV, Internet, desene animate sau spectacole). Dar da, contează enorm calitatea prezentării lor și adaptarea la nevoile specifice fiecărei vârste. La spectacolele noastre cu public „la liber“, din weekend-uri, în pofida faptului că pe afiș, sau în prezentarea de pe site a spectacolelor, este precizată vârsta recomandată pentru spectatori, avem uneori în public fie copii mult prea mici, fie mult prea mari ca vârstă pentru anumite spectacole. Nu de puține ori, părinții sunt avertizați de acest lucru, dar invocă diferite motive (nu am cu cine să-l las pe cel mic/sau mare, copilul meu e foarte inteligent și înțelege, am mai fost la spectacole etc.) Dar surpriza cea mai plăcută e la final, când reacțiile sunt de cele mai multe ori foarte bune, atât din partea copiilor, cât și a părinților. Și de aceea consider că poveștile încă mai au o mare importanță în sistemul de educare și culturalizare a generațiilor tinere. Pe de altă parte, din experiența mea de peste 15 ani ca actor de dublaj voci pentru desene animate, sunt familiar cu tendințele acestui gen de divertisment pentru copii. Însă mă bucur nespus să văd că teatrul poate genera reacții de trăire, implicare, participare din partea copiilor la spectacolele/poveștile noastre, reacții ce nu există în fața unui ecran/monitor/telefon.
Mihaela Soloceanu: În ceea ce privește poveștile, consider că nu sunt perimate și nu vor fi niciodată, pentru că ele dau viață unui univers aparte. Poveștile au darul de a crea un univers aparte chiar și pentru adult, fiind vorba despre aspectul „nevoilor“ umane. Un factor determinant într-adevăr este modalitatea de montare a unei povești. Sunt de acord că aici intervine insurmontabil gradul de cunoaștere a publicului țintă. Categoric, maniera de montare e absolut necesar a se racorda la publicul țintă și la obiectivul vizat.
Florin Aionițoaei: Copii dintotdeauna s-au dezvoltat neuniform. În procesul de creștere a copilului și de transformare în adolescent, etapele parcurse sunt identice. Diferența dintre un copil contemporan și unul de acum 100 de ani stă doar în tipul și cantitatea de informații la care are acces. În ce mă privește, măsura cu care definesc faptul că un copil este încă copil și nu tânăr este credința în Moș Crăciun. Unii spectatori ne spun: „Când eram mai mic, spectacolul era mai frumos pentru că nu vedeam actorii care mânuiesc păpușa. Acum ați pus mai multă lumină?…“ Obligația teatrului este să tranforme artistic teme de interes, pentru a prezenta experiențe și nu parabole abstracte depre bine și rău… Scopul este acela de a contribui la dezvoltarea unui matur independent și vesel.
Mihai Androne: În ultimii ani, am observat că media de vârstă a copiilor prezenți la spectacolele noastre începe să descrească. O posibilă explicație ar fi capacitatea de înțelegere a acestora, care este într-o continuă dezvoltare, fapt datorat și accesului la noile tehnologii de la o vârstă fragedă. Pe de altă parte, vorbim despre magia unor povești al căror farmec nu se va pierde niciodată, fiind deja încadrate în categoria scrierilor clasice pentru copii.
Pentru copiii cu vârste mai mari (școlari/pre-adolescenți) care sunt opțiunile repertoriale?
Oltița Cîntec: Pe zona aceasta ne orientăm spre noile dramaturgii care abordează teme specifice vârstei (Pisica verde de Elise Wilk), scrieri clasice în montări inovative (Prințul fericit de Oscar Wilde), adaptări ale unor romane ale adolescenței (Kajtus, vrăjitorul, după Janus Korczak) etc.
Mihaela Soloceanu: Pentru școlari și preadolescenți, am inițiat programul „O oră fără Internet“, prin care vizăm să atragem către spectacole această categorie, demonstrându-le că la teatrul pentru copii pot să petreacă cu folos și în mod absolut plăcut și interesant, o oră, într-un cadru specific, elevat și care să-i determine să dorească reluarea experienței, până la formarea unui obicei.
Cum îi pregătiți pe copii pentru un spectacol? E discutată apoi, la școală, experiența avută la teatru?
Oltița Cîntec: Pe pagina noastră web există informații, imagini legate de adresabilitatea spectacolului, pagina Facebook este foarte activă. De fiecare dată, educatorii primesc toate materialele promoționale aferente – afișe, fly-ere, trailere etc., pe care nu putem decât spera că le folosesc în discuțiile lor cu elevii. Școlile vin spre noi cu inițiative de genul întâlniri cu actorii din distribuția unui spectacol, vizite în atelierele teatrului, pentru a avea și privirea din interior. În repertoriu avem și un spectacol-lecție, Playing Shakespeare, interactiv, pe parcursul căruia un regizor (personaj) le prezintă, utilizând fragmente jucate din Romeo și Julieta, Visul unei nopți de vară și Hamlet, toate componentele actului teatral (regia, scenografia, actorii, luminile, sunetul, regia tehnică: mașiniști, cabinierele). Dar și publicul, ironizat puțin printr-un spectator care întârzie și deranjează spectacolul! E un spectacol foarte bine primit și foarte util, care face mai multă educație decât o oră de dirigenție.
Florian Silaghi: Toate spectacolele noastre au o scurtă prezentare pe site-ul instituției sau pe pagina de Facebook, dar organizatorii și secretarul literar comunică de obicei cu pedagogii și cadrele didactice care aduc copiii la noi, pentru a le detalia spectacolele și grupa de vârstă vizată. De multe ori sfătuim cadrele didactice cum să-i pregătească pe cei mici, în vederea participării la spectacole (să citească povestea la clasă, să le prezinte normele de conduită la un spectacol de teatru etc.) și după spectacole, îi încurajăm să poarte discuții la clasă, să realizeze, la rândul lor, spectacole de păpuși, desene sau scenete bazate pe cele văzute la noi. Am mai avut de-a lungul timpului activități extra-scenice, prin care am încercat să promovăm și să familiarizăm publicul cu teatrul de păpuși. De exemplu, anul acesta am avut prima ediție a concursului de teatru de păpuși pentru copii „TEATRUL MEU DE PĂPUȘI“, prin care am îndemnat copii cu vârste între 6 și 12 ani să-și prezinte propriile creații pe scena noastră (momente cu păpuși construite de ei), cu ocazia Zilei Mondiale a Păpușarilor. Organizăm și expoziții periodice în foaierul teatrului, cu păpuși, elemente de decor sau schițe scenografice din diferite spectacole și ateliere de creație pentru copii.
Mihaela Soloceanu: Acum destui ani, să tot fie vreo șase de atunci, stând în sală la spectacole și văzînd reacția de final a publicului și intuind dorința de… continuare a „magiei“ și de către cei mici și de către cei mari, am decis ca la sfârșitul fiecărui spectacol, actorii protagoniști – uneori personaje, alteori doar mânuitori nevăzuți, împreună cu păpușile lor, să iasă la rampă, după lăsarea cortinei, după aplauze, și să ofere tuturor posibilitatea să interacționeze direct cu personajul și păpușa. Acolo, de fiecare dată, se fac aprecieri, se fac observații, se decide personajul preferat, se vede cum a fost făcută păpușa să „joace“, se mângâie sau dimpotrivă „se ceartă“ păpușa, se imortalizează imagini și cel mai important – se află „ce“ și „cum“ își doresc copiii la teatru.
Florin Aionițoaei: Discuția de după spectacol este extrem de rară, după aprecierea unora, aproximativ 10% din cadrele didactice fac astfel de discuții.
Mihai Androne: Cadrele didactice cu care colaborăm ne informează adesea că, în perioada imediat următoare vizionării unui spectacol, copiii își manifestă dorința de a dezbate în clasă diverse aspecte legate de acesta.
Ce ar mai trebui adăugat despre teatrul pentru copii și despre arta animației…
Oltița Cîntec: Arta teatrului pentru copii și tineret e extraordinar de importantă și foarte dificil de făcut, e foarte complexă. Una dintre prejudecățile din teatrul românesc este tocmai aceasta, că, fiind pentru cei mai mici de înălțime, e o artă facilă. Nimic mai fals!
Florian Silaghi: O mare problemă o consider existența pe piață a unor trupe independente de teatru de păpuși sau pentru copii, care circulă libere prin instituțiile de învățământ cu spectacole de o calitate artistică îndoielnică, realizate în maniere superficiale din bugete reduse și de cele mai multe ori cu amatori. Aceste trupe (nu vreau să generalizez, deoarece cunosc și trupe profesioniste de acest gen) sunt în defavoarea teatrelor de păpuși profesioniste nu doar din punct de vedere competițional, ci și datorită faptului că alterează de multe ori concepția spectatorilor față de spectacolele cu păpuși și privează anumiți spectatori de a urmări spectacole în condiții adecvate (scenă, ecleraj, sală de spectacole, dotări tehnice specifice teatrului). Consider că ar trebui instituite anumite norme care să fie adoptate și de către instituțiile de învățământ cu privire la accesul acestor spectacole la publicul tânăr.
Mihaela Soloceanu: Arta animației (și nu mă refer doar la spectacolele pentru copii) este prea puțin evidențiată, este prea puțin luată în serios de către cei avizați, percepția generală fiind că este „doar o joacă“ și un „joc“. Ce stă în spatele unei astfel de producții, în realitate și în esență, este cu mult mai complex, complicat și serios și cred că este trist să fie confundată sau – mai rău – echivalată cu entertainment-ul și devalorizată.
Print