Prefer să mă aflu în Veneţia într-o zi ploioasă decât în oricare alt oraş într-o zi frumoasă – mărturisea în urmă cu mai bine de un veac şi jumătate scriitorul Herman Melville, captând astfel esenţa unui loc greu de înfăţişat în cuvinte sau imagini. Mai degrabă în sunete: Monteverdi, Vivaldi, Mozart, Paganini, Wagner au fost doar câţiva dintre muzicienii fascinaţi de sonorităţile oraşului. Iniţial atribuit lui Antonio Vivaldi, „celebrul” Concert pentru oboi şi orchestră de coarde în Re minor şi-a dezvăluit în cele din urmă autorul: Alessandro Marcello, fratele renumitului compozitor Benedetto Marcello. Lucrarea a devenit celebră în secolul XX, la începutul anilor ’70, graţie altor două arte – literatura şi filmul – cu titlul sub care fusese cunoscută la începuturi: „Anonimul veneţian”. Pornind de la el, scriitorul şi jurnalistul italian Giuseppe Berto a imaginat o tulburătoare poveste de dragoste, al cărei final (fizic doar, altminteri povestea e nemuritoare) se petrece chiar în oraşul lagunelor. Piesa de teatru a fost transpusă pe marele ecran în regia actorului Enrico Maria Salerno (protagonişti: Tony Musante şi Florinda Bolkan), iar vestitele premii David di Donatello nu s-au lăsat mult aşteptate.
Prea multe nume proprii? E normal, aşa-i în teatru: ce ne-am face fără istorie? Pe tot acest ascendent, pe tot acest eşafodaj îngemănând artele, se sprijină şi producţia Naţionalului bucureştean – „Anonimul veneţian”, sub egida Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”, un spaţiu deschis ideilor şi încercărilor, procesului creativ în primul rând. Caracterizarea îi aparţine lui Ion Caramitru, Director General TNB, dar şi coordonator al acestui spectacol-studiu. Care adaugă: Miza acestui exerciţiu este foarte mare, ea presupune o dorinţă şi o disponibilitate din partea actorului de a se întoarce la propriile sale mijloace, de a pătrunde un text în adâncime, de a renunţa la expresiile cele mai la îndemână, de a-şi conştientiza clişeele şi, de ce nu, de a şi le depăşi. Răspund acestei provocări doi actori versaţi ai teatrului – Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu –, care încearcă a uita istoria artistică a poveştii şi se avântă într-un adevărat exerciţiu cu vedere la public.
Respectând aproape clasicist regula celor trei unităţi – de acţiune, timp şi spaţiu –, „Anonimul veneţian” redă o ultimă şi scurtă întâlnire. Doar câteva ore vor mai petrece împreună, la Veneţia doi foşti soţi, pe care temperamentele (poate prea asemănătoare) şi viaţa (poate prea dură pentru tinereţea lor) i-a despărţit cu opt ani în urmă. Prilejul revederii nu este deloc unul fericit (El, muzician, suferă de o boală incurabilă), dar „învăţămintele” sunt nepreţuite: dragostea lor va supravieţui. Ca şi concertul pentru oboi cu autor necunoscut, pe care tot El trebuie să-l interpreteze. Pentru ultima oară…
Întâmplarea face să fi revăzut „Un duel” (după Cehov, regia Alexandru Dabija) în aceeaşi Sală Atelier, nu cu mult timp înaintea „Anonimului…” L-am redescoperit în acea seară (într-un rol secundar, e drept) pe Ioan Andrei Ionescu – puternic, stăpân pe sine, pregătit pentru o partitură dramatică de generozitatea piesei lui Berto. Traiectul său, ca actor, căpăta astfel ceva din „destinul” instrumentului la care cântă personajul. Datorită evoluţiei tehnice, dar şi a virtuozităţii la care au ajuns soliştii, oboiul are o funcţie din ce în ce mai importantă în orchestră, încredinţându-i-se pasaje dificile şi de mare expresivitate. Sunetul său este pătrunzător, clar şi colorat. Or, la un astfel de „sunet” pare că a ajuns Ioan Andrei Ionescu.
I se alătură – în interpretarea acestei partituri pentru doi – experimentata Ilinca Goia, cea care a avut „porţia” sa de roluri principale în spectacolele TNB, dar şi în filme sau producţii de televiziune. Totuşi, după cum mărturisea, este pentru prima oară când împarte scena cu un singur coleg da capo al fine, fără respiro sau ieşiri din scenă. Iar experienţa devine una benefică – atât pentru actori, care trebuie să se întoarcă permanent la starea de şcoală, cât şi pentru spectatori, care au senzaţia că asistă la o poveste adevărată.
În pofida potenţialului, spectacolul nu se transformă în melodramă desuetă. Situaţiile de viaţă sunt perfect recognoscibile, iar viziunea este una de actualizare a textului, chiar dacă acesta pierde, pe alocuri, din romantism. În schimb, câştigă în concreteţe contemporană la construcţia personajelor, protagoniştii marcându-i accentele comice. Sunt un şarlatan! – recunoaşte El în faţa Ei, cu aparentă sinceritate. În fapt, e simplă disimulare. Ca şi Veneţia, despre care Byron, poetul, spunea cândva că este masca veselă a Italiei. Moartea lentă a oraşului invită la reconsiderarea clipei.
Printre aburi şi ceaţă, scenografia Florilenei Popescu-Fărcăşanu ne poartă dintr-un spaţiu în altul: de pe ponton în restaurantul unde se mănâncă spaghetti, ca-n „Doamna şi vagabondul”, apoi în garsoniera lui şi, în final, într-un necunoscut amintind de un alt film celebru – „Poltergeist”. (Don’t go into the light!) Sunetul de vaporetto, specific Veneţiei, punctează replici esenţiale, iar muzicile lui Vasile Manta ilustrează spaţiul sonor. Celebrul Adagio al lui Alessandro Marcello răsună în mintea muzicianului, precum vorbele fantomatice ale tatălui lui Hamlet. Cântă Veneţia…
Teatrul Naţional Bucureşti – Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”
„Anonimul veneţian” de Giuseppe Berto
(traducerea: Olga Mărculescu)
Coordonarea şi adaptarea: Ion Caramitru
Scenografia: Florilena Popescu-Fărcăşanu
Asistent coordonator: Patricia Katona
Ilustraţia muzicală: Vasile Manta
Distribuţia:
Ilinca Goia – Ea
Ioan Andrei Ionescu – El
Print