Irina Cerchia
Dintotdeauna a existat iubirea. În ceea ce știm și în ceea ce nu știm. În masa pe care o ștergem de praf, în copilul neatent pe care îl evităm cu grijă pe stradă. În cărțile pe care le împrumutăm și în cele pe care nu le împrumutăm. În cuvintele pe care le alegem și în cuvintele pe care le credem. În oameni, în tot ce au ei pe dedesubt. În actori. Dintotdeauna a existat iubirea. Chiar și în actori, mai puțin unul.
Anthony Quinn, pe numele său întreg Antonio Rodolfo Oxaca Quinn, rămâne cunoscut mai ales pentru rolul din ,,Zorba Grecul” (1964) după romanul omonin al lui Nikos Kazantzakis, interpretare ce îi aduce nominalizarea la Oscar pentru rol principal. Adunând peste 100 de roluri în film, dar și câteva în piese de teatru, Anthony Quinn rămâne un creator de personaje, căci, cu o carieră solidă și un talent fermecător, unic, el își lasă amprenta inconfundabilă în fiecare rol jucat: Eufemio Zapata din ,,Viva Zapata” (1952), Zampano din ,,La strada” (1954), Quasimodo din ,,Cocoșatul de la Notre Dame” (1956), Paul Gauguin din ,,Sete de viață” (1956)…
Însă actoria nu rămâne decât o haină pe care omul Anthony Quinn o îmbracă pentru a ieși în lumina reflectoarelor sau pe străzile Hollywoodului, să-și întâmpine viitoarele soții sau pe puștiul care a fost cândva. În 1972 publică un roman autobiografic, The original sin, în care, încă de la primele pagini, Anthony Quinn își dezbracă haina grea de actor, pășește sceptic în cabinetul psihiatrului și începe să povestească.
Deși rolul lui în lumea cinematografică și-a câștigat, aproape încă de la început, notorietatea, în Păcatul originar. O autobiografie, apărut în colecția Yorick a Editurii Nemira, în traducerea Monicăi Andronescu, Anthony Quinn își continuă drumul, un du-te-vino obsedant, oscilând între două întrebări: Cine sunt eu? și Ce este iubirea? Un irlandezo-mexican care devine neliniștit atunci când este întrebat dacă el crede în iubire. Cu o identitate frântă, tulburată de toate premisele vremurilor de atunci, născut pe fondul revoluției din Mexic, care a influențat invariabil formarea sa firească, Anthony Quinn se simte un inadaptat, un nelalocul lui, un intrus care nu reușește să se agațe de nimic palpabil, pentru că totul îi pare relativ. Chiar și iubirea. Sângele indian care îi curge în vene îl înăsprește, îi rigidizează concepțiile și-l întoarce în carapacea primară, dureroasă și jenantă, în care el, un autodistrugător, se limitează doar la o idee sacră: ideea de a iubi curat.
Anthony Quinn urcă un drum anevoios, se împiedică de bolovani, alunecă, patinează pe ceea ce pentru el este adevărul pur. Dacă la început crede că psihiatrul lui nu e decât un fan, un amator pe care trebuie să-l plătească cu cincizeci de dolari pe oră, ușor-ușor acesta atinge niște puncte vulnerabile, care îl fac pe actor să se întoarcă în trecutul dureros al primelor amintiri. Și astfel, Tony face un salt imens în copilăria sa, până la vârsta de un an jumătate, când în mod normal amintirile nici nu prind contur. Cu o sinceritate dezarmantă, rememorând discuțiile cu mama sa, Manuela Oxaca, în care caută răspunsul neliniștii de mai târziu, Tony povestește un episod emblematic, unde pentru prima oară ies la suprafață nevoia disperată de iubire, o iubire unică, nepătată de umbra altcuiva, și nevoia de a fi singurul, primul. Tony stă pe acoperișul unei colibe din chirpici, uitându-se jos, la chipul devastat de frică al mamei, trăind un sentiment de bucurie: ,,Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îți fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simțeam prin frica ta că mă iubești cu adevărat.” Deși la prima vedere pare o răutate inocentă de copil, dacă săpăm în psihologia adâncă a puștiului ne lovim de un simț al proprietății atât de accentuat, încât aproape că devine patologic. Fiindcă, pe când avea trei ani, se întoarce acasă Francesco Quinn, tatăl lui, pe care îl iubește până în punctul în care își dorește să fie ca el, sau poate chiar mai sus, neuitând însă vreodată cum acesta i-a luat locul, cum a revenit pe poziția inițială, primordială, el nerămânând decât o extensie a iubirii dintre mamă și tată. Pe o treaptă mai jos, Tony devine conștient de această relație inegală și suferă, suferă atât de tare, încât emoția lui se răsfrânge în tot corpul.
Cât de mare trebuie să fie un Elefant ca să nu plângă? ,,Elefantul”, așa cum îl alinta tatăl său, s-a trezit cu febră după ce i s-a spus în glumă că a fost găsit într-o cocină. Închide ochii, se frământă, se îmbolnăvește de durere că nu e copilul iubit al mamei și al tatălui său și, simțindu-se astfel trădat, coboară într-o singurătate pe care o poartă ani la rând, o singurătate ce se răsfrânge în fiecare relație pe care, deși el însuși încearcă s-o consolideze, tot el ajunge să o și distrugă.
Cum pe atunci mexicanii erau priviți cu dispreț, o clasă mizeră, defavorizată, Anthony Quinn începe să muncească cu ziua, întrebând din ușă în ușă dacă nu are nevoie cineva să i se spele sau să i se calce rufele. Conchita, o femeie la care începe să lucreze, îl învață să citească, punându-l să brodeze literele alfabetului pe o față de pernă. Mai târziu, se apucă să vândă ziare, să lustruiască pantofi, să facă box sau să danseze pentru bani. Iar acestea, un fel de ,,meserii” luate cu totul în serios, rămân niște amintiri care îi bântuie fiecare gând, fiecare succes de mai apoi. Împrumutând aroganța tatălui, un tip bizar, care de multe ori pare că își reprimă statutul mediocru, Anthony Quinn se mișcă în lume pe furiș, ascuns în spatele condiției ingrate, dar cu o eleganță nobilă.
Și asta până când îl întâlnește pe ticălos, pe puștiul de vreo 11 ani care a fost el. Un alter ego atât de drept, încât ideea de dreptate ajunge să sune spart în urechile noastre de acum, de atunci, de mai târziu. Un puști care nu e nicidecum un coșmar, ci o trăire vie, o apăsare, un fel de coeficient al iubirii, al sincerității și al modestiei. Un puști care îi râde în față și îl ridiculizează cu fiecare încercare de integrare, de adaptare, de acordare la lumea actuală, cu toate imperfecțiunile ei. Un puști care îi paralizează mintea în ziua când tatăl lui moare, o zi în care pentru el iubirea însemna puritate, scântei și nori pufoși. Un puști care nu-l lasă să rostească din prima replica unui personaj oarecare: ,,Suntem cu toții trădători și asta dintr-un singur motiv. N-am fost în stare niciunul să iubim. Am eșuat cu toții.” Un puști care îi ține calea în drumul lui spre o iubire necondiționată, spre o familie, în drumul lui spre a-și înfrânge temerile. Un puști veșnic nemulțumit, un inadaptat riguros.
Însă cuvintele nu vor fi niciodată de ajuns pentru a atinge viscerele sau gândurile cele mai întunecate ale unui actor desăvârșit, ale unui om care, temându-se de iubire, caută neobosit să o găsească în cea mai curată și mai sinceră formă a ei, pentru a putea striga, în sfârșit, ca răspuns la orice suferință, iu-bi-re! Cuvintele nu vor reuși niciodată să-l îmbrace pe Anthony Quinn, care, pe 3 iunie 2001, a ales să părăsească lumea.
Dintotdeauna a existat iubirea. În minciună și în trădare. În învinși și învingători. În ticăloși și în armele lor. În suferință, în credință. În puștiul care am fost fiecare. În puștiul pe care îl ucidem fiecare. În oameni, în tot ce au ei pe dedesubt. În actori. Dintotdeauna a existat iubirea. Chiar și în actori, mai ales într-unul…
Print