În această toamnă, în colecția Yorick a Editurii Nemira va apărea autobiografia lui Anthony Quinn, „Păcatul originar”, o extraordinară introspecție, o superbă formă de căutare a propriei identități, o teribilă luptă pentru a descoperi iubirea. Veți afla, citind cartea, care este, în opinia lui Anthony Quinn „păcatul originar”. Construită ca un dialog cu un medic psihiatru, autobiografia explorează de la copilăria chinuită și plină de evenimente care-l vor marca toată viața, până la perioada marilor succese. Vă oferim un fragment în avanpremieră!
Cabinetul arăta ca altele un milion, toate făcute după același șaacatublon. Biroul era îngrijit echipat cu obișnuitele stilouri care n-au mers niciodată, cu sugativa falsă de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.
Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului, purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în fața lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reușit. În afară de obișnuitele amabilități, nici un alt schimb important n-a avut loc de când am intrat în birou lui. L-am întrebat în cele din urmă dacă mă pot întinde pe canapea.
-De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteți obosit?
-Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că…
-Nu-mi păreți foarte bolnav, dle Quinn. Haideți să ne așezăm și să stăm de vorbă!
Nu era deloc așa cum îmi imaginasem.
-V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeți pe plajă, a fost al naibii de emoționantă.
Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiți de dolari, și el era doar un alt fan al meu…
-Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteți primul actor pe care-l cunosc așa, din punct de vedere profesional, așa că iertați-mă dacă pun întrebări prostești. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau induse de vreun miros de ceapă sau așa ceva?
Cincisprezece minute din ora mea prețioasă trecuseră deja și noi discutam despre filme!
-Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
-Vreți să spuneți că ați plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
-Da, am plâns.
-Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ți amintești lucruri dureroase din viața ta, ca să-ți poți prova lacrimile, nu?
Iisuse!
-Poate fi o formă de autoanaliză, nu-i așa?
Nu-ți face griji, e destulă durere în viața mea, am de unde să mă adap.
-Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
-Și v-ați gândit la ceva anume, acolo, la acel moment de pe plajă?
-Da.
-La ce?
-Păi întâi de toate m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viață aspră și lipsită de sens. Nu simțise niciodată iubirea. Iar când în sfârșit a găsit-o, n-a știut ce să facă – și a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simțit imensitatea spațiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Era probabil pentru prima dată în viața lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.
Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.
-Vă simțiți foarte aproape de personaj, nu-i așa?
-Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reușesc întotdeauna.
Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.
-Credeți în iubire, dle Quinn?
Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic și să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă și jenantă. Mă simțeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă acest om. Era prea rumen la față, arăta prea sănătos. Era probabil un cap pătrat, un om banal.
-Credeți în iubire?
Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!
De-asta stăteam acolo ca un idiot.
Dacă m-ar fi întrebat: „Credeți în Dumnezeu?” aș fi săpat în mine după cine știe ce argumente teologice și le-aș fi încărcat cu lecturile mele și cu experiențe personale. Mă bălăcisem destul în subiect, ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest „Credeți în iubire?” – asta era lucrul important. Cel mai important.
Și m-am gândit, da…
Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzulițele noi.
Iubesc soarele și marea.
Iubesc râsetele copiilor.
Iubesc foșnetul copacilor.
Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.
Iubesc inocența primei zăpezi.
Iubesc muzica mexicană.
Îl iubesc pe Puccini.
Iubesc faptul că învăț lucruri.
Iubesc un somn bun de noapte.
Iubesc faptul că descopăr lucruri.
Iubesc mirosul de tămâie din biserică.
Îl iubesc pe Thomas Wolfe.
Îl iubesc pe Rouault.
Îl iubesc pe Michelangelo.
Îmi iubesc copiii.
Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiționat? Cu siguranță, îmi iubeam copiii și totuși, le impusesem și lor legi.
Cu femeile eșuasem complet. Acolo, condițiile pe care le puneam eu erau învechite și rigide, rezultatul educației mele religioase și al eredității. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepții moderne stridente. Cu femeile eram total inflexibil.
Print