Aţi văzut-o cel puţin în „Oscar şi Tanti Roz” sau în spectacolul „Din însemnările unui necunoscut” de la Teatrul Bulandra şi în multe producţii de teatru independent. Recent, a coordonat un atelier concretizat în „Arlechino moare?”, ce va avea premiera marţi, 12 iunie, la ora 20.00, în Laboratorul de Noapte care tocmai s-a deschis la acelaşi teatru. Are 33 de ani şi un pronunţat simţ al răspunderii. Crede că, „dacă poţi să faci încă trei paşi, trebuie să-i faci şi să încerci să mai faci încă unul”. Interesată de expresia corporală şi de îmbunătăţirea mijloacelor actoriceşti în general, actriţa Antoaneta Cojocaru crede în puterea exemplului şi în întâlniri fericite. Despre acestea am avut dialogul următor, pornind de la cea mai recentă astfel de întâlnire.
Care este povestea acestui spectacol, „Arlechino moare”?
Textul lui Nikolai Evreinov l-am primit de la o prietenă, cu care am şi început să lucrăm. Numai că şi ea, şi noi am intrat în alte proiecte şi programele nu ni s-au mai potrivit. Astfel, am decis să mergem noi mai departe, spre cercetarea de tip „atelier de arta actorului”, şi să vedem unde putem ajunge. Textul este o mare provocare. Avem personaje care vin din commedia dell’arte, adică măşti, însă ele sunt înzestrate şi cu un interior în spiritul realismului psihologic, ceea ce este o noutate. Cealaltă noutate este faptul că, la origini, piesa e simbolistă, aşa că ne-am gândit cum putem face să adunăm laolaltă toate aceste tipuri de teatru şi să le unim ca să descoperim un limbaj, jucându-ne cu toate elementele. Tema textului este apropierea lui Arlechino de moarte, situaţie neaşteptată, pentru că în commedia dell’arte el nu moare niciodată. Eroul vrea să facă ordine şi să-i lase pe cei din jur împăcaţi cu vieţile pe care le au, într-un fel, să-i elibereze… Textul începea abrupt, cu un monologul lui Pierrot, care povesteşte publicului tot ce va urma. Aşa că noi am construit un extratext între Pierrot şi Arlechino, buni prieteni, în care să apară tot ce eluda textul. Am lucrat pe mişcare, cu trimiteri la commedia dell’arte, alunecând uşor spre zona suprarealistă, în care apare şi Moartea, interpretată de soprana Raluca Oprea, care are un mare apetit pentru arta actorului.
I-am prezentat ce am lucrat domnului director Alexandru Darie, care a fost foarte încântat şi a dorit să mergem mai departe. Apoi am dat un fel de audiţii, încercând să găsim oameni interesaţi, audiţii la care arătam ce am făcut, ca să se ştie de la început că suntem într-o căutare specială, care are nevoie de actori dispuşi să facă asta, să meargă pe un drum greu. Şi aşa au apărut Ela Ionescu şi Mihai Marinescu, cu care mai lucrasem la câteva spectacole, apoi scenograful Mihai Păcurar şi fotograful Alexandru Iatan. După aceea am prezentat din nou domnului Darie spectacolul şi astfel s-a hotărât să se deschidă Laboratorul de Noapte în acelaşi spaţiu în care am lucrat. Am avut mare noroc să ne întâlnim unii cu alţii, oamenii din echipă fiind solidari şi mergând până la capăt. E foarte important să ai un astfel de spaţiu în care să poţi sta să lucrezi cât timp ai nevoie.
Aşa făceau şi, în unele cazuri, mai fac marile trupe…
Da! Şi exact ăsta a fost unul dintre dezideratele noastre. E important că se deschide un astfel de spaţiu la „Bulandra”, unde spiritul lui Liviu Ciulei este peste tot, la fel de important ca întâlnirile cu regizori şi artişti extraordinari. Am simţit că pot duce lucrurile mai departe, la un alt nivel. Mergi până la un punct, de la care nu te mai poţi preface că n-ai înţeles nişte lucruri şi trebuie să le duci mai departe. Şi asta cred că am făcut eu, de fapt.
Cum a fost să lucrezi atâţia ani în teatrul independent?
Niciodată n-am stat, am căutat tot timpul. Pentru că aşa a fost situaţia, am funcţionat o perioadă destul de lungă în teatrul independent, după ce jucasem în „Odiseea”, spectacolul Cătălinei Buzoianu sau la TNB. Am avut parte de întâlniri extraordinare şi de condiţii grele, care au jucat un rol important în formarea mea ca actriţă cu două mâini, două picioare, un cap, care n-are nevoie de oameni în spate care să o ajute să deschidă o uşă. Acolo înveţi să faci de toate, ca acasă la tine.
Când am ajuns din nou la „Bulandra”, pentru spectacolul „Orfeu şi Euridice”, m-au izbit condiţiile perfecte de a face teatru. A fost un noroc că am venit din teatrul independent, pentru că aşa am ştiut să apreciez ce mi se oferă. Am ştiut că sunt în faţa unui alt nivel , care-mi cerea să-mi depăşesc limitele şi să caut şi mai mult. Plus că la „Bulandra”, jucând printre asemenea actori, devii mai responsabil, din respect pentru ce e şi ce a fost înaintea ta. Am început cu „Orfeu şi Euridice”, apoi au urmat „Oscar şi Tanti Roz” şi „Din însemnările unui necunoscut”. După aceea a venit lucrul la „Arlechino moare?”. Toate spectacolele importante din ţară şi din străinătate pe care le-am văzut în ultimii ani, comemorarea lui Liviu Ciulei au fost ca un impuls spre mai mult. Înţelegi că poţi face mult mai mult şi-ţi dai seama că faci atât de puţin… De la un punct încolo, n-am mai putut funcţiona pe ideea „în trei săptămâni spectacolul trebuie să fie gata” sau „se poate oricum”. Ştiu prea bine că toţi avem de plătit chirii şi rate, dar merită, măcar o dată la câţiva ani, să participi întru totul la un proiect în care crezi, fără să te întrebi câţi bani iei pe un spectacol, cât durează repetiţiile, fără să te vaiţi că te dor coatele şi genunchii şi că nu poţi să te târăşti. Poate faptul că nu sunt încă angajată m-a făcut să fiu mai dispusă la risc. Eu trebuie să caut mereu, pentru că trebuie să demonstrez mereu.
Revenind la ideea „în trei săptămâni spectacolul trebuie să fie gata”, ea e adusă de „aerul epocii”…
Cu siguranţa este vorba şi despre asta. Dar, pe de altă parte, se mai fac spectacole incredibile, cum sunt „Hamlet”-ul lui Kolyada şi „Romeo şi Julieta”, regizat de Korsunovas, pe care le-am văzut recent. Şi ei au Facebook, şi ei trăiesc în aceeaşi epocă, la fel şi actorii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj… Am simţit nevoia să caut mult mai mult, după ce am văzut nişte spectacole şi nişte actori şi am comparat vârstele noastre. Şi faptul că sunt lângă mine oameni care înţeleg că şapte glume şi două îmbrânceli nu mai sunt de ajuns. Dacă poţi să faci încă trei paşi, trebuie să-i faci şi să încerci să mai faci încă unul. Acum mă simt responsabilă de mai mult.
Pe scurt, dacă ai avea putere şi de ales între mai mulţi actori cu care să lucrezi, cum i-ai alege?
În primul rând, după disponibilitate. Apoi, după nevoia lor de a face asta. Cât despre talent, e o vorbă prea mare şi o folosim prea des. Despre el este vorba abia de la un punct încolo. Până atunci, trebuie să tragi. Un actor bun este un actor care are nevoie să lucreze, care-şi pune întrebări, care nu vine şi nu pleacă plictisit, care vrea să fie acolo. Pentru mine, asta face toată diferenţa. Şi atunci când cauţi, chiar dacă nu ai cel mai mare talent din lume, nu rămâi nerăsplătit.
Tu cum ai ajuns la teatru?
Am făcut balet din copilărie, la Constanţa. Dar aveam genunchii prea mici pentru o balerină şi am avut două accidente la 14 ani, când mă pregăteam de examenul de admitere la liceu, de „treapta I”. Mi s-au rupt ligamentele încrucişate, am stat în ghips, apoi mi s-au rupt iar. Medicii mi-au spus că povestea cu baletul s-a terminat. Fiind dintr-o familie de artişti, crescută în teatru, mama m-a trimis la teatru. Acolo am găsit o lume care mi se părea brutală, spre deosebire de cea a baletului, unde totul era aşa de frumos… Dar, uşor-uşor, a început să-mi placă. Apoi, după ce toţi îmi spuseseră că n-o să intru, am dat examen de admitere la Academia de Teatru şi Film, unde am intrat prima din prima. Şi am avut norocul fantastic de a-l avea profesor pe Ion Cojar. Tot ce am învăţat după facultate pe undeva, cumva, ştiam deja de la el.
Da. Nu ştiu, bineînţeles, ce formă va lua el în viitor, dar mi-e bine.
Dar teatrul de la noi pe ce drum e?
E într-o stare de mare confuzie, sistemul şi creatorii bâjbâie. Scara valorilor e dată pe cap. Contează, în realitate, cu totul şi cu totul altceva decât ce este valoros, drept pentru care aproape nimeni nu-şi mai găseşte locul aici şi ar pleca, indiferent de vârstă. Uneori simţi că pui cărămidă peste cărămidă degeaba, că, de fapt, se promovează lucruri despre care toată lumea ştie că n-au nicio valoare. Dar asta nu e nicio noutate. Şi nici nu înseamnă că trebuie să ne plângem de milă. Unii au limpezimea de a rezista acestei confuzii şi au încredere.
De aceea îi sunt recunoscătoare lui Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, că, într-o moment în care nimeni nu are nevoie de nimeni şi nimeni nu vede pe nimeni, a avut nevoie de mine şi încredere. Şi a sprijinit concret spectacolul nostru şi acest proiect, Laboratorul de Noapte. A dat dovada de deschidere şi a dat girul muncii noastre, un lucru real şi concret. Avea emoţii la avanpremieră, ca şi noi.
Spune-mi, pe scurt, ce zone ale teatrului te preocupă acum.
Mă interesează enorm expresia corporală, care – nu ştiu de ce – nu e o preocupare pentru teatrul de la noi. Apoi, interesul meu merge dinspre anumite texte din dramaturgia contemporană, cum ar fi „Oxigen”, spre marile texte. De fapt, mă interesează îmbunătăţirea mijloacelor cu tot ce înseamnă ea. Şcoala de la Iaşi, de exemplu, formează actori mai liberi în privinţa formei şi a expresiei corporale decât Şcoala de la Bucureşti. În 2012, firescul nu mai este de ajuns. Mai e nevoie să se depună şi alte straturi.
Cum crezi c-o să arate teatrul de la noi peste zece ani?
Cred că lucrurile vor fi mai limpezi. Cei care chiar vor să facă ceva vor putea face. Trăim vremuri foarte urâte, dar, dacă munceşti într-adevăr, reuşeşti. Şi, nu ştiu cum se întâmplă, dar apar în jurul tău oameni care să meargă cu tine. Iar eu sunt perfect conştientă că, dacă trăiesc acum, aici, înseamnă că asta trebuie să trăiesc. Şi trebuie să văd ce pot schimba eu. Şi am liniştea că fac ceea ce trebuie să fac.