Anii tulburați de libertate. Primii ani de după Revoluție, când oamenii erau debusolați total, când comunismul care încă ne curgea prin sânge se corcea cu noua lume, care dădea buzna peste România. În anii ’90, griul comunismului începea să se coloreze în culori stridente. În anii ’90, speranțele se nășteau și se năruiau absurd. În anii ’90, România era o țară a tombolelor, iar românii visau să câștige milionul la ProTV.
După excelentul spectacol cu „Anul dispărut. 1989”, de la Teatrul Mic din București, Ana Mărgineanu și Peca Ștefan își continuă proiectul și, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pun în scenă un alt „an dispărut”: 1996. Ca și în cazul montării de la Teatrul Mic, cei doi realizează o cercetare în rândul membrilor echipei tehnice și artistice a teatrului și, din bucăți și povești puse cap la cap, recompun imaginea unei lumi pierdute. Și, interesant este și de astă dată cum, din mici istorioare personale se întrețese imaginea și, mai ales, spiritul unui an, al unei perioade. Detaliul recreează întregul.
Primele două opriri în istoria recentă și fascinantă a României, – istorie care de cele mai multe ori a trecut peste noi și noi am uitat să fim atenți și la ea, și la noi înșine – anii 1989 și 1996, reprezintă puncte importante, puncte de cotitură în cei 26 de ani câți au trecut de-atunci. La Piatra Neamț, cei doi aleg să se oprească asupra acelui an care a fost, pentru cei mai mulți, anul primei deșteptări, anul în care în lupta electorală dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu ieșea învingător Emil Constantinescu și o țară întreagă începea din nou să spere. Cum s-a trăit anul 1996 într-un orășel mic, de munte, departe de București, cum e Piatra Neamț? Deși astfel de încercări de cercetare a istoriei recente prin proiecte teatrale s-au mai făcut în ultimii ani, mai ales în teatrul independent, ceea ce propun Ana Mărgineanu și Peca Ștefan este o interesantă reficționalizare a istoriilor personale, o interesantă întâlnire între istoria „mare” de la televizor și istoriile mici din „dormitorul” de acasă și felul în care se influențează una pe alta.
Cum s-au schimbat, la șase ani de la Revoluție, viețile și mentalitatea românilor? Iată principala întrebare la care își propune să răspundă montarea de la Piatra Neamț. Privit acum, la o distanță de 20 de ani de la acele vremuri tulburi, momentul respectiv are o doză de inocență fabuloasă – și un soi de clocot de violență care se traduce în diverse manifestări violente acasă, pe stradă, pretutindeni. Anii confuziei în care libertatea era sinonimă cu libertatea de a face orice. Violența domestică era în floare, femeile erau bătute, oamenii ieșeau în stradă, șomajul și privatizările erau făcute aberant, lumea interlopă trăia aproape la lumină. Cam acesta este contextul pe care spectacolul de la Piatra Neamț, urmând rețeta celui de la București, îl pune în lumină cu o echipă omogenă de actori tineri, care funcționează bine. Structura este în mare aceeași, fiecare dintre actorii din trupă își asumă un personaj din echipa tehnică sau artistică și-i spune pe bucăți povestea. Și, din nou la fel ca la București, Ana Mărgineanu creează și trei scene separate, care se joacă în alte spații ale teatrului, și pentru care spectatorii sunt trași la sorți – norocul nu mi-a surâs…
Printre frânturile de imagini, idei, povești enunțate scurt și pe ton neutru, ca într-un documentar, Ana Mărgineanu construiește și câteva scene ample. Întâi, Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, cu motto-ul „O lume pentru toți, o lume pentru fiecare”… Culisele spectacolului „Madame de Sade” venit direct de la Tokyo. Între râs și plâns, japonezii se intoxică de la mâncarea din Piatra Neamț, mare parte din echipa lor ajunge la spital, totuși spectacolul are loc. În spatele, în culise, echipa teatrului din Piatra Neamț, într-o scenă de o poezie frustă seducătoare… Personalul tehnic, pierdut între probleme de familie rezolvate prin certuri la fața locului, sticle de bere și jocuri cu zaruri, mai introduce un cufăr în scenă și uită să iasă, mai trebuie să-i suplinească pe fuguranții japonezi intoxicați, mai aruncă niște petale de flori în scenă la momentul oportun… dintr-o tigaie autentică. Și uite-așa lumea începe să se deschidă…
O altă scenă este cea petrecută într-un apartament al unor interlopi, care fac trafic cu femei. De o duritate care se dorește extremă, momentul e poate cel mai riscant din întreaga montare, pentru că pe scenă, live, sângele și violența sunt greu de reprezentat și te trădează cel mai ușor. Nu este cazul în spectacolul de la Piatra Neamț. Scena respectivă, construită pe un suspans în crescendo, atinge la un moment dat un punct culminant care ar putea concura cu orice scenă de gen dintr-un film de acțiune. În prim-plan Nora Covali, într-un moment bun, bine dozat, care ar mai avea nevoie poate de câteva finisaje. Finalul scenei, în care, după ce toarnă benzină peste tot, o lasă pe tanti Speranța (Ecaterina Hâțu într-un bine condus rol de compoziție), legată de scaun, în întuneric, cu o lumânare aprinsă în gură, are aproape gust de Tarantino.
Și ultima scenă: miliardarul din Piatra Neamț. O călătorie în timp, în ultima seară din anul 1996, pe când Emil Constantinescu își ținea primul discurs de Revelion în calitate de de președinte al României. În acest timp, într-un apartament din Piatra Neamț avea loc o scenă casnică violentă, un bărbat își lovea soția și aștepta disperat un telefon de la ProTV. Jocurile de noroc de la televiziune luaseră mințile românilor obsedați de sume uriașe. În rolul bărbatului, Andrei Merchea Zapotoțki, proaspăt intrat în echipa Teatrului din Piatra Neamț.
Meritul acestor spectacole create de echipa Ana Mărgineanu – Peca Ștefan (proiectul ar trebui să cuprindă trei astfel de spectacole, cel de-al treilea an ales pentru cercetare urmând să fie unul dintre primii ai mileniului III) este că recuperează un timp altfel înghițit de vârtejul istoriei, dar mai mult decât atât, produce o plăcere pe care cu toții, în taină, ne-o dorim: să călătorim în timp și să fim martorii unor întâmplări dispărute, să aducem timpul înapoi. Și, dacă pentru mulți dintre noi, are gustul evocării și te confruntă cu propria istorie, te forțează fără să vrei să-ți amintești cum a fost anul tău 1996, pentru alții, deja o generație întreagă, tineri de 18-20 de ani, anul 1996, n-a existat… e doar o ficțiune. Și cât de bine conștientizezi asta atunci când un actor trage un bilet din bol, cinvea din sală care are acel număr se ridică în picioare și e întrebat: „Cu cine ai votat în 1996, cu Iliescu sau Constantinescu?”. Și el răspunde: „Nu eram născut!”
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
„Anul dispărut. 1996” de Peca Ștefan
spectacol interzis sub 16 ani
Regie: Ana Mărgineanu
Scenografie: arh.Gabi Albu
Coregrafie: András Lóránt
Asistent coregrafie: Deak Orsolya
Video-design: Cinty Ionescu
Sound-design: Cinty Ionescu şi arh.Gabi Albu
Distribuția:
Georgiana, Sora mică, Actriţă – Aida Avieriţei
Tatiana, Carmen, Sora mare, Actriţă – Cătălina Bălălău
Matei, Manole, Actor – Emanuel Becheru
Graţiela, Actriţă – Sabina Brânduşe
Elena, Actriţă – Nora Covali
Stănică, Maricel, Actor – Valentin Florea
Viorica, Actriţă – Corina Grigoraş
Speranţa, Actriţă – Ecaterina Hâţu
Vladimir, Nicu, Actor – Florin Hriţcu
Marian, Silviu, Actor – Dragoş Ionescu
Zefir, Ilie, Actor – Andrei Merchea Zapotoţki
Actriţa japoneză, Roxana, Actriţă – Sonia Teodoriu
Fotografii: Cinty Ionescu
Print