„Apă de mină”. Suculenţa umorului româno-maghiar

3stars

1Suntem ca firul de iarbă de pe câmp, expus biciului furtunilor şi furiei dezlănţuite a tornadelor, privind degeaba spre cer după porumbelul alb, aducător de veşti îmbucurătoare! Cu aparenţa delirului verbal (inspirat poate de trestia gânditoare a lui Pascal) şi cu puternic iz de predică, vorbele preotului Ignác pun punctul pe „i”-ul unei realităţi a satului transilvănean de populaţie maghiară. Ca s-o zugrăvească, în toată degradarea ei contemporană, dramaturgului Csaba Székely nu i-a ajuns o singură piesă de teatru, ci a avut nevoie de o trilogie.

Născut în 1981 la Târgu-Mureş, crescut la Arad, educat la Cluj şi revenit în oraşul natal, ca scriitor şi universitar, Csaba Székely a pornit de ceva timp (cu dreptul) pe drumul literaturii dramatice. Prima sa piesă, „Do You Like Banana, Comrades?” / „Vă plac bananele, tovarăşi?” (2009), o ascuţită satiră la adresa comunismului românesc, a fost premiată de Societatea Autorilor din Marea Britanie pentru cel mai bun scenariu radiofonic, iar recunoaşterile oficiale nu s-au oprit aici. Cele mai importante texte ale sale de până acum, comedii negre despre viaţa rurală din Transilvania, fac parte din aşa-numita „Trilogie a minelor” şi au fost montate pe scenele de limbă maghiară din România şi Ungaria.

Satul – pe vremuri, idilic (în fapt, o comună retrogradată)este prezentat în toată decăderea lui morală şi socială. Minele – rămăşiţe ale industriei grele – au fost închise, agricultura la scară mică nu aduce niciun profit, doar sărăcia înfloreşte. Ce mai rămâne, atunci, în afară de vorbe şi alcool? Influenţa lui Cehov este mai puternică în „Flori de mină”, prima piesă a tripticului, cu descindere directă din „Unchiul Vanea”. Alcoolismul, lipsa locurilor de muncă şi rata mare de sinucideri în rândul ungurilor din Ardeal devin subiectele unei tragicomedii despre resemnare. Continuarea vine în „Beznă de mină”: corupţia şi naţionalismul se regăsesc la ambele naţii, dar sunt tratate ca tabuuri în societatea tradiţionalistă maghiară. În fine, „Apă de mină” atacă făţărnicia slujitorilor bisericii şi-ai şcolii, întru asasinarea oricăror perspective pentru tinerii lor discipoli. Utopica Moscovă a celor trei surori cehoviene pare ceva real, palpabil, în comparaţie cu un Cluj himeric, imposibil de atins. Doctorul, Primarul, Poliţistul, Preotul, Învăţătorul, figuri de seamă din ierarhia socială a oricărei comunităţi, se îneacă încet, dar sigur în palincă, în scene de un copleşitor umor negru à la Martin McDonagh.

2Irina Antonie (Imola) şi Alin Florea (István)

Debutul pe o scenă de limba română a dramaturgului Csaba Székely s-a petrecut săptămâna trecută la Bucureşti, odată cu premiera naţională a spectacolului cu piesa „Apă de mină”, produs de Teatrul ACT şi Scena9. Proiectul a fost coordonat de criticul de teatru Oana Stoica, iar întreaga echipă a spectacolului adresează „mulţumiri speciale domnului Alexandru Dabija”. Pentru consiliere regizorală.

Din fum şi din cenuşă se arată / Un sat ce nu mai e de mult pe hartă… – sună sacadat, în ritm de rap folcloric maghiar, descrierea locului acţiunii. (Muzica lui Bobo Burlăcianu va reveni în spectacol şi în varianta a capella, căci se ştie, nu-i aşa, pasiunea ungurului de-a cânta.) Timpul acţiunii – preajma sărbătorii catolice de Advent (poate de-aceea şi alegerea datei premierei), sfântă perioadă a întâmpinării Crăciunului. Însă în localitatea minieră uitată de Dumnezeu şi-n casa parohială a preotului catolic Ignác, numai lucruri sfinte nu se-ntâmplă. Ba un incendiu în vecini, ba un furt, un viol, ceva abuzuri sexuale, o tentativă de crimă, înjurături elaborate şi suculente, şi alcool, mult alcool. „Ştirile de la ora 5”?! Aparent doar. Psihologia poporului maghiar e fundamental diferită, tragismul e ancestral, moştenire a educaţiei religioase de secole. Lumea „Apei de mină” este o lume unde mina e închisă, dar oamenii sunt și mai închiși. Unde iubirea poate ajunge departe, dar universul se termină la satul vecin. Unde băutura e otrăvitoare și poezia nu are rimă. Este o lume în care tragedia e la ordinea zilei și fiecare încercare de a evada sau măcar de a găsi un sens în acest întuneric poate provoca un nou dezastru. Și totuși, merită să încerci. – susţine cu optimism dramaturgul Csaba Székely. Cu toate acestea, ca şi Cehov, nu lasă nicio speranţă personajelor sale, resemnate în faţa sorţii precum ciobanul din „Mioriţa”.

Spectacolul de la Teatrul ACT este un act de curaj, o încercare de a apropia cele două psihologii de naţie, o demonstraţie că sărăcia, mizeria, abrutizarea, suferinţa şi disperarea nu ţin cont de limbă şi religie, într-una din multele Românii pe care nu le cunoaştem sau alegem asumat să le trecem cu vederea. Diferenţa vine însă din abordarea dramaturgică: fără încrâncenare, ci cu infinit umor, în special de replică, de limbaj. De departe cea mai plastică şi inventivă limbă a injuriilor, maghiara suferă adesea la tălmăcire. Traducătorul Sándor László pare să nu trădeze, găsind muzicalitatea specifică fiecărei vorbe şi confirmând astfel un aparent clişeu: limbajul comediei bune este universal.

3Ioan Coman (Ignác) şi Alexandru Potocean (Márton)

În sălaşul rural al dobitoacelor Domnului, mina rămâne un simbol îndepărtat. Ca şi simbolistica religioasă: mica strană a preotului e îmbrăcată într-un alb universal (precum porumbelul aducător de veşti îmbucurătoare), la fel de universal ca şi grămada de sticle adunate-ntr-un colţ. În rest, doar câteva elemente interşanjabile de mobilier disparat „populează” casa parohială (scenografia: Vladimir Iuganu). Uman, popularea se face prin intermediul celor cinci actori – bine aleşi şi distribuiţi –, care, în lipsa unei mâini ferme regizoral, îşi construiesc personajele pe baza textului şi, mai ales, a experienţei personal-profesionale. Cu o infinitate de nuanţe fine şi nemăsurată atenţie la detaliu, îl figurează Ioan Coman pe ipocritul papistaş Ignác, altminteri un om chinuit, ca toţi ceilalţi. În rolul lui Márton, fiul său adoptiv şi îngrijitor al bisericii, Alexandru Potocean oscilează continuu (uneori derutant pentru spectator) între rostirea sacadat-mocnită a tânărului cu probleme mentale şi accesele de voinţă şi determinare ale personajului. C-un rictus permanent pe faţă, Alin Florea construieşte rolul învăţătorului István, plusând cu stil regăţenesc de joc, virând-o adesea spre lumea lui Caragiale, spre bucuria publicului bucureştean. Tragismul lui Irén, guvernanta preotului, este remarcabil intuit şi concretizat scenic de experimentata actriţă Virginia Mirea, cu voce şi zâmbet inconfundabile. Iar tinereţea, naivitatea şi nesăbuinţa Imolei, fiica învăţătorului, sunt bine surprinse de Irina Antonie, care îşi gradează evoluţia personajului de la aparenţa superficialităţii către o profunzime tristă.

4Virginia Mirea (Irén)

Personaj aparte al dramaturgiei contemporane, Csaba Székely nu lasă nicio speranţă eroilor săi. În schimb, ne dă speranţa că n-a murit comedia bine scrisă în România. Şi că încă putem să râdem de oamenii cu jumătate de minte, jumătate de picior sau jumătate de suflet. Chiar dacă sună cinic şi chiar dacă râsul ne îngheaţă pe buze. Aşa a fost dintotdeauna. Iar spectacolul de la ACT vine să confirme această tradiţie, fiind un produs necesar, o „verigă lipsă” în peisajul teatral bucureştean.

Teatrul ACT şi Scena9

„Apă de mină” de Csaba Székely

(Traducerea: Sándor László)

Distribuţia:

Ioan Coman – Ignác, preot catolic

Alexandru Potocean – Márton, îngrijitorul bisericii, fiul adoptiv al lui Ignác

Virginia Mirea – Irén, guvernanta preotului

Alin Florea – István, învăţătorul

Irina Antonie – Imola, fiica învăţătorului

Scenografia: Vladimir Iuganu

Muzica: Bobo Burlăcianu

Lumini: Radu Mogîldea

Sunet: Adrian Petrescu

Echipa adresează mulţumiri speciale domnului Alexandru Dabija.

Un proiect coordonat de Oana Stoica.

Foto: Bogdan Bobocescu, Mihai Nae

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.