Apocalipsa criticii după facebook

Trăim în epoca facebook, da, ştiu. Ce mâncăm, ce visăm, ce gândim, ce ce ne place, ce nu ne place, ce frustrări avem, ce complexe, le punem pe toate pe facebook. Dacă n-ai facebook, nu exişti. E mult mai simplu de trăit pe facebook. E simplu să transmiţi mesaje mai mult sau mai puţin subliminale, e simplu să-ţi dai impresia că faci lucruri, e simplu să te transformi în persoană în propriii ochi, e simplu să fii curajos pentru că eşti tu şi nu eşti tu… Dacă pe vremea lui Don Quijote ar fi existat facebook, se alegea praful de morile de vânt. Acest radio-şanţ al vremurilor noastre, unde oricine află orice despre oricine, care anulează cu graţie intimitatea (valoare perimată a epocii noastre, nu-i aşa!), care ridică bârfa la valoarea de act social responsabil, care anulează jurnalismul, care anulează individualitatea, eul, sinele, care ne dă iluzia că emitem opinii şi că avem păreri, care ne dă iluzia puterii, care ne dă iluzia comunicării, care, în general, ne dă iluzia… de care avem atâta nevoie, iaca, pe lângă acestea toate şi multe altele, mai face un lucru. Un lucru mărunt, neimportant în raport cu universul şi cu toate cele enumerate până acum, desigur: este pe cale să distrugă, aşa, pe nesimţite, tiptil-tiptil, şi cronica de teatru. Lucru minor, cum spuneam, dacă o pui lângă Absolut…

Sigur, mi se va răspunde, trebuie să ne reinventăm, să ţinem pasul cu timpul, cu timpurile, cu lumea. Dar într-o ţară mică, într-o cultură mică, în care teatrul – e un adevăr vizibil – se face cu precădere pentru această comunitate sau pentru comunităţile care o conţin, şi prea puţin pentru export (dacă asta e bine sau rău este o altă discuţie), în care critica de teatru este muribundă şi aproape inutilă (ar spune unii – sau depinde din ce unghi priveşti şi de care parte a baricadei eşti, ar zice alţii), a transmuta demersurile critice (ca să folosesc o expresie din limba de lemn la modă) pe reţelele de socializare este şi periculos, şi perdant.

Dispute despre Festivalul Naţional de Teatru şi despre selecţie, opinii despre spectacole, interpretări, regizori, actori, texte, dramaturgi etc. se poartă fără perdea pe „pereţi”, ca între feisbuchişti. Că sunt fără perdea e ok, adevărul să trăiască!  Şi, dacă se poate reveni la aruncatul de roşii şi ouă la sfârşit de spectacol, cu atât mai bine. Problema este că aci vorbim de ouă virtuale, ca să zic aşa… Şi, dacă te concentrezi puţin şi ai răbdare „să răsfoieşti”, o să vezi mulţi „pereţi” mânjiţi de gălbenuşuri de-astea virtuale.

Revenind însă la Apocalipsa criticii după facebook…, pericolul e că orice demers critic se decredibilizează (şi şi-aşa este el decredibilizat de diversele grupuri şi bisericuţe în care ne împarte… judecata de gust – ce altceva?!). Se pierde acel ceva pe care rigoarea, atâta câtă are fiecare şi cum o are fiecare (rigoarea textului analitic, scris, mai bine sau mai rău, dar căruia îi acorzi măcar trei ore, măcar, două… măcar o oră din viaţa ta, pentru a „discuta” despre un act artistic, bun sau rău, care s-a făcut în mult mai multe ore decât cele pe care le aloci tu scrisului), ar trebui să i-l dea. Este, în fond, o formă de respect faţă de actul artistic – fie el reuşit sau nu –, este o formă de respect faţă de actul critic, orice ar mai însemna el astăzi, în era internetului. Însă, atâta vreme cât un spectacol de teatru nu se face printr-o postare pe facebook, ci rămâne… „vetust şi tradiţional” în sala de teatru sau într-un spaţiu cu aceeaşi destinaţie, critica sau ce a mai rămas din ea de ce s-ar muta pe „pereţi?