Ar fi bine „Dacă am gândi cu voce tare”?

3stars

Poveştile urbane au devenit din ce în ce mai speculate artistic şi sunt urcate când pe scenă, când pe ecranul cinematografului. Dramele de apartament par sursa de inspiraţie cea mai la îndemână pentru scenarii care să ne arate, cu mai mult sau mai puţin umor, cât de trist se trăieşte în spatele uşilor închise. Strada e şi ea un punct de plecare tot mai căutat. Viaţa de noapte. „După blocurile gri” se nasc trame numai bune de luminat cu reflectoare. Iar jurnalele de ştiri livrează subiecte la kilogram. Doar dacă te încăpăţânezi şi nu vrei tu aşa dintr-un capriciu şi nu găseşti ce să scrii.

Poveşti despre mame exasperate de bebeluşii lor care nu încetează să plângă şi soţul prea ocupat cu munca găsim şi câte 2-3 pe o scară de bloc. Câte un gay sensibil şi trist care suferă că iubitul lui e însurat şi aşteaptă să devină tată, măcar 1-2 într-un cartier şi tot sunt. Băieţi care o ard aiurea şi se dau mai şmecheri decât sunt, înrăiţi de o copilărie cam nasoală sunt la duzină în fiecare parcare, sprijinind bătătorul de covoare. Pensionari care aşteaptă cu telefonul în mână să îi sune copiii plecaţi în 4 zări – cu duiumul şi la sate, şi la oraşe. Taximetrişi şi curve sunt din abundenţă, cu toate stereotipurile pe care le ştim despre ei. Până aici nimic special. Câte puţin din multe probleme devenite refren al zilelor care vin la rând. Nimic spectaculos.

Piesa de debut a lui Adnan Lugonić „Dacă am gândi cu voce tare” speculează aceste „felii de viaţă” şi le aduce laolaltă în scene intercalate. Încă nimic foarte spectaculos. Premisa este ofertantă – sinuciderea vânzătorului de la super-market despre care fiecare personaj are o părere, pe care toţi l-au cunoscut, pe care unii îl compătimesc, alţii îl ignoră, şi tot aşa până când îşi dau seama pe rând de propriile probleme şi păsuri. Ce merită cu adevărat privit timp de aproape 3 ore este spectacolul regizat de Radu Afrim pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Textul care la o lectură albă nu pare să aibă multe virtuţi, adaptat şi filtrat prin universul creator purtând amprenta lui Radu Afrim capătă o profunzime consistentă şi devine spectaculos. Inventivitatea, creativitatea, ironia, umorul şi sensibilitatea infuzate în acest spectacol îl fac să fie viu şi să spună mai mult decât o poveste urbană.

Decorul Vandei Maria Sturza şi costumele Liei Dogaru alcătuiesc o lume colorată, dinamică şi kitschy-stilată şi creează un contapunct cromatic la toată nefericirea povestită pe scenă. 13 canapele de toate culorile curcubeului şi încă 6 în plus încadrează scena pe trei laturi şi personajele devin observatori fără voie ai poveştilor celorlalţi. Canapeaua şi lampadarul ca semn declarat al citadinului. Nu e nevoie de mai mult pentru a vedea după fiecare caz interiorul apartamentelor în care con-locuiesc personajele. Folosind toată deschiderea scenei mari, senzaţia de loc comun se instalează încă de la intrarea în sală, iar decupajul din ecleraj antifonează parcă fiecare scenă şi îi conferă intimitate.

Kitsch-ul voit, in your face aproape, e folosit cu sens artistic, iar tautologiile şi pleonasmele sunt asumate şi gândite ca ruperi de ritm cu efect comic. Tuşele de multe ori groase sunt voite şi e vizibil că sunt acolo cu un scop premeditat. Nu e kitsch de dragul kitsch-ului. Sau cioace doar pentru că dau bine şi fac publicul să râdă. E un râs amar, râsul românesc tradiţional; hazul nostru de necaz. Vorba aia cu „râdem noi da’ scroafa-i moartă în coteţ” nu e degeaba. Spectacolul e construit pentru a ne aduce constant aminte că în spatele glumelor şi al umorului ne ascundem dinţii scrâşniţi şi heirup-ul de a mai îndura încă puţin. Măşti multe, unele mai schimonosite, unele mai autentice, dar tot măşti pe care le folosim pentru a ne apăra de o tristeţe în plus. Iar pe scenă exact asta se întâmplă – ca într-o păpuşă Matroska adevărurile stau bine anvelopate de imagini din ce în ce mai gomflate şi mai exagerate.

Actorii înţeleg foarte bine acest concept şi se joacă spumos de-a râsu-plânsu’. Trupa naţionalului craiovean funcţionează ceas şi construieşte o plasă de realţii credibile, fără epatări stridente, fără exagerări sau forme mimate. Rămâi la final cu unele momente ca piese de puzzle în buzunar – Iulia Colan, care zdrobeşte difuzorul-bebeluş sub cortina de fier din fundal, George Albert Costea, care îşi împodobeşte pomul artificial cu fructe ca pe un brad de Crăciun, Dragoş Măceşanu, care se rupe între ceea ce e şi ce trebuie să fie, Tamara Popescu vorbind despre motanul pe care l-a lăsat singur, dar căruia îi poartă de grijă, Cătălin Vieru escaladând un şir de 13 canapele spre soţia lui aflată la celălalt capăt, Marian Politic şi Romaniţa Ionescu, ferindu-se de iubire cu teamă, Constantin Cicort, bodogănind cu o ceaşcă de cafea în mână, cu pijamaua pe dedesubtul hainelor de zi, Eugen Titu dând lecţii de morală foştilor săi elevi din şcoala primară legaţi fedeleş acum: Claudiu Mihail şi Alex Calangiu – cei doi băieţi cool care şi-au pierdut busola destinului, Raluca Păun care citeşte cu sfinţenie din Antigona, dar îşi asumă cu seninătate statutul de ratată. O faună de învinşi în luptă cu supravieţuirea, din care unul câte unul îşi aşteaptă rândul la glonţul în tâmplă, încolonaţi în spatele vânzătorului de la super-market care a fost cel mai curajos dintre ei.

Radu Afrim ritmează şi dinamizează acest univers casnic. După ce la Târgu-Mureş, în „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte”, a scos în faţa unui bloc în mărime aproape naturală viaţa anilor ’70 şi a transformat în produs artistic autentic amintirile sale personale, la Craiova a transformat blocul în ring de dans pentru canapele şi a combinat metafora cu emoţia, auto-ironia inteligentă, asumarea şi un colţ de metaforă. Se conturează, cumva un diptic între aceste două spectacole care, cu sau fără voie, îşi sunt pandant; o altfel de privire aruncată vieţilor colorate din blocurile gri.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

„Dacă am gândi cu voce tare” de Adnan Lugonić

Traducerea: Octavia Nedelcu

Adaptarea: Radu Afrim

Distribuția:

El: Cătălin Vieru

Ea: Iulia Colan

Bătrânul: Constantin Cicort

Bătrâna: Tamara Popescu

Taximetristul: Marian Politic

Prostituata: Romaniţa Ionescu

Învățătorul: Eugen Titu

Primul: Claudiu Mihail

Al doilea: Alex Calangiu

A treia: Raluca Păun

Gay: George Albert Costea

Patron: Dragoş Măceşanu

Gravida: Costinela Ungureanu

Lili Fucsia/Mama celei de-a treia: Lili Sîrbu

Băiatul taximetristului: Cătălin Stratonie

Regia: Radu Afrim

Decor: Vanda Maria Sturdza

Costume: Lia Dogaru

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Fotografii de Maria Ștefănescu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.