În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Astăzi, regizoarea Ariane Mnouchkine conducând o repetiție cu actorii săi.
Fotografia lui Jacques Violet surprinde o repetiție din anul 1970. Regizoarea Ariane Mnouchkine lucra, împreună cu trupa Théâtre du Soleil, la spectacolul „1789”, care avea să rămână un punct de reper în istoria teatrului înființat de creatoarea franceză.
Spectacolul a fost o creație colectivă, premiera având loc în sala de la Cartoucherie la sfârșitul lunii august. În noiembrie, s-a jucat de mai multe ori la Piccolo Teatro de la Milano, după care a mers în turneu la Villeurbanne, Besançon, Caen, Le Havre, Martinique, Lausanne, Berlin, Londra, Belgrad, fiind văzut de aproape 300 000 de spectatori.
În decorul semnat de Roberto Moscoso, purtând costumele create de Françoise Tournafond, actorii se metamorfozau într-un de neuitat personaj colectiv, tip de personaj care a fascinat-o pe Ariane Mnouchkine ani întregi, într-un spectacol de tip copernician, cum ar spune criticul George Banu, în care regizoarea joacă rolul astrului în jurul căruia gravitează toți ceilalți artiști. Pentru ea, teatrul a fost și a rămas în primul un atelier de întâlniri și un loc în care istoria se preface, printr-un proces minuțios și tainic, în ficțiune. Pornind de la Revoluția franceză și de la problema libertății, regizoarea a creat „1789”, împreună cu trupa ei, un spectacol laborios, oferit publicului după ani de pregătire și servind apoi drept bază pentru film realizat în 1974.
Peste ani, într-un dialog publicat într-un volum dedicat călătoriilor în teatru, creatoarea francează avea să explice: „Pentru mine, este formidabil să regăsesc la actorii de la Théâtre du Soleil, în toate generaţiile la un loc, aceeaşi expresie a copilăriei când povestesc sau când încerc să transmit ceva. Ca nişte mici bureţi, ei împărtăşesc aceeaşi încântare precum cea pe care o simţeam când călătoream. În schimb, asta împiedică propria mea încântare să se ofilească, îmi dau foarte bine seama când mă gândesc la tânărul Sébastien, care este acum cu noi. El încearcă o asemenea încântare pentru tot ce descoperă sau vede pe scenă atunci când improvizăm sau pentru ce pot zice eu interesant, încât dintr-odată el mă trimite la propria mea viziune curăţată de orice uitare şi, mai cu seamă, de orice rutină. Acesta este, aşadar, sentimentul colectiv.”