În anul în care scenele din Europa îl redescoperă, mai mult sau mai puţin ingenios, mai mult sau mai puţin îndrăzneţ, mai mult sau mai puţin credibil, pe Shakespeare, Théâtre du Soleil sărbătoreşte cincizeci de ani de existenţă. Şi îi oferă pulicului un spectacol pentru care trupa se pregăteşte, la fiecare prezentaţie, ca pentru un asediu. Patruzeci şi opt de actori sub bagheta vrăjitoarei din pădurea Vincennes, care-şi întâmpină şi azi spectatorii la intrarea în teatru, joacă într-un „Macbeth” pregătit de multă vreme. Ariane Mnouchkine se întoarce la Shakespeare, o lume pe care a explorat-o şi a reinventat-o cu succes în anii ’80, ani plini de energie, de căutări şi descoperiri care au hipnotizat un public din ce în ce mai eteroclit, conturând un stil deschis spre nou şi vechi şi liniile generale ale unui spirit artistic.
Întoarcererea la Shakespeare în anul în care se împlinesc patru sute cincizeci de ani de la naşterea lui înseamnă acum un spectacol aflat la primele reprezentaţii, premiera având loc pe 30 aprilie. Ariane Mnouchkine propune o contemporaneizare totală într-un „Macbeth” de patru ore despre care, înainte de a ieşi cu el la public, regizoarea spunea astfel: „Nu e vorba despre a face o apocalipsă pasivă. Dezvăluirea este deja o luptă şi o să avem nevoie de răbdare, forţă, umilinţă, de curajul de a căuta, de a înţelege, de a greşi pe scenă teatrul, muzica, ritmul, spectacolul. Va trebui să deschidem personajul în faţa spectatorilor, aşa cum am diseca un peşte… Cum a făcut Molière în Tartuffe. A arăta lucrurile înseamnă deja a le schimba. A le ascunde înseamnă a nu dori ca ele să se schimbe.”
Primele reacţii nu au întârziat să apară în presa franceză, care şi-a făcut datoria şi a tratat generos în spaţiile sale cei cincizeci de ani pe care-i împlineşte Théâtre du Soleil. Fabienne Darge, cronicar la cotidianul „Le Monde” şi admiratoare a lui Ariane Mnouchkine, scrie negru pe alb: „Trebuie să mărturisesc vaga dezamăgire pe care am simţit-o după patru ore de spectacol. Cât am aşteptat acest Macbeth îndelung pregătit de Ariane Mnouchkine în cazanele ei de vrăjitoare din Cartuşeria aflată în pădurea Vincennes! (…) El oferă, e clar, toate plăcerile unei seri petrecute în compania unui spectacol mare, are suflul, forţa, generozitatea şi puterea de a semnifica, aşa cum ne-a obişnuit Théâtre du Soleil. De data asta Ariane Mnouchkine ni se arată în latura ei cea mai hollywoodiană, care parcă lucrează la CinemaScop şi-şi plasează Macbeth-ul în lumea de azi. Ceea ce spulberă ceva din magia, din misterul, din profunzimea piesei, iar asta e uimitor, mai ales când se întâmplă în cazul unei creatoare care peste cincizeci de ani a făcut atâtea minuni în teatru”.
Haosul, răul contemporan, Siria, Rusia, violenţa, dictatura, portavocea falsul… Sunetele puse cu minuţie în scenă de acelaşi Jean-Jacques Lemêtre… Peste patruzeci de actori şi multe schimbări scenice… secvenţialitate realistă… estetică electică… Iată elementele depistate până acum în comentariile din presa franceză, unde opiniile sunt împărţite, evident mai împărţite decât în cazul celorlalte spectacole produse la Cartuşerie. Maladia şi patologia în cazul lui Macbeth, care nu se cunoaşte pe sine, cum crede regizoarea ajunsă la 75 de ani, sunt puse sub lupă în singurul spectacol nou produs de Théâtre du Soleil în ultimii patru ani, spectacol pentru care cotidianul „Liberation”, de exemplu, nu are decât cuvinte de laudă. Iar Gilles Costaz, cronicarul de la „Le Point”, observă o schimbare de abordare la regizoarea care a semnat montări de referinţă cu „Henric al IV-lea” sau „Richard al II-lea”: nimic grandios, nimic aşezat în timpul mitic, nimic eroic în tragedia scoţiană. Dimpotrivă.
La vremea primelor întâlniri cu publicul, spectacolul mult aşteptat îşi începe viaţa în lumea despre care vorbeşte, pe care o arată, iar „a arăta lucrurile înseamnă deja a le schimba”. „Macbeth”-ul lui Ariane Mnouchkine aruncă o provocare printr-un discurs eclectic – prea eclectic, sugerează sau o spun direct unii cronicari francezi – pentru minţile şi sufletele care încearcă, măcar din când în când, să înţeleagă fie și un pic din sine şi din lumea în care trăiesc.
Print