Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Ariane Mnouchkine…
Teatrul este poate… transpiraţia vieţii. Îţi vorbesc despre călătoriile mele, şi, ei bine, totul devenea teatru, totul era teatru. Orice mică prăvălie pe care o vedeam putea să devină, avea să devină, treizeci de ani mai târziu, „prăvălia Doamnei Li”. Dintre toate turbanele pe care le vedeam, unul a devenit al tău în L’Indiade. Nu aveam nevoie să mă duc la teatru ca să văd teatru, deşi m-am dus destul de mult…
M-am întrebat atunci: „Care este teatrul care m-a influenţat? Care este cel căruia trebuie să-i înalţ o statuie de recunoştinţă?” Şi am spus „Da”, teatrul Kabuki, teatrul Kathakali, care îmi apăreau cu adevărat ca nişte comori. Şi poate clipe de care îmi aduc aminte, cărora trebuie să le înalţ statui de recunoştinţă: Les paravents (Paravanele) de Genet pus în scenă de Roger Blin, Les Géants de la Montagne (Uriaşii munţilor) montat de Giorgio Strehler, lui Robert Lepage când am văzut Sept branches de la rivière Ota (Cele şapte braţe ale râului Ota). Dar altfel, în afară de aceste clipe, nu prea… Probabil că sunt nedreaptă, desigur că uit câteva, dar nici chiar aşa… Poate că şi Les Nègres (Negrii). Şi apoi nişte filme… Cu câteva excepţii, clipele mele de călătorie au devenit ale tale, pentru că aveai, atunci când le povesteam, aceeaşi inocenţă, aceeaşi virginitate pe care eu personal le aveam când le-am văzut prima dată. Şi pentru mine este formidabil să regăsesc la actorii de la Théâtre du Soleil, în toate generaţiile la un loc, aceeaşi expresie a copilăriei când povestesc sau când încerc să transmit ceva. Ca nişte mici bureţi, ei împărtăşesc aceeaşi încântare precum cea pe care o simţeam când călătoream. În schimb, asta împiedică propria mea încântare să se ofilească, îmi dau foarte bine seama când mă gândesc la tânărul Sébastien, care este acum cu noi. El încearcă o asemenea încântare pentru tot ce descoperă sau vede pe scenă atunci când împrovizăm sau pentru ce pot zice eu interesant, încât dintr-odată el mă trimite la propria mea viziune curăţată de orice uitare şi, mai cu seamă, de orice rutină. Acesta este, aşadar, sentimentul colectiv.
(…) Eu spun mereu că prima calitate a unui actor, a unei actriţe, este credulitatea. Asta înseamnă să creadă că el se află într-un tren, să creadă pe scenă că el este acolo. Or, se întâmplă că unele persoane nu cred că sunt într-un tren, chiar dacă sunt în el. Ele sunt în altă parte, înţelegi? Credulitatea este un defect în Franţa. Oare a fi credul înseamnă a fi prost? Nu, credul înseamnă să fii extraordinar de puternic din punct de vedere al imaginaţiei. Înseamnă să crezi, uneori chiar în incredibil. (…) Oricum, nu trebuie să îţi fie frică de nimic. Altfel, nu ajungi nicăieri. La repetiţii, toate erorile îţi sunt permise. Din moment ce nu le mai repeţi. De ce dintr-odată un documentar devine artă? Când cameramanul are răbdare tocmai să aştepte, să aştepte centrat pe un chip, şi dintr-o dată acel chip să-ţi reveleze esenţialul. Ce anume face diferenţa între un mare documentar, emoţionant şi puternic, aşa cum poate fi o ficţiune, şi un documentar care nu îţi dezvăluie nimic? Îmi voi aminti mereu de scrisoarea acelui profesor, o foarte frumoasă scrisoare despre spectacolul cu Iphigénie, în care spunea: „Eu ştiam că Ifigenia fusese jertfită şi că murise, dar nu ştiam ea suferise”. Nu îşi imaginase niciodată când preda despre Ifigenia că existase suferinţă în sufletul acelei fetiţe şi în cel al mamei ei. Această mărturisire mi se pare magnifică. În fond, ea ne spune că tocmai credulitatea noastră de actori este cea care i-a deschis-o pe a lui.”
(Fragment din volumul „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu”, coordonat de Catherine Naugrette, traducere de Ileana Cantuniari, Colecția Yorick, Editura Nemira, 2013)
Print