Aristotel şi catharsisul dozat în unităţi de măsură

Manipularea este o „artă veche de când teatrul”. Tehnicile perfectibile de influenţare pe care le regăsim încă din amfiteatrele greceşti au fost împrumutate de-a lungul secolelor de domenii dintre cele mai variate; de la politică la advertising şi de la comerţ la industria farmaceutică. Aşa cum orice produs nou îşi justifică existenţa prin nevoia exprimată prin cerere, orizontul de aşteptare pe care îl creează teatrul aduce cu sine impresia unei necesităţi.

Manipularea primară pe care o presupune arta dramatică se regăseşte în cea mai celebră definiţie din întreaga teorie a teatrului – „Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea acestor patimi.”

De la această definiţie porneşte, practic, teatrul aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, teatrul care a continuat să se transforme peste secole, păstrându-şi, însă, esenţa – această curăţire pe care o aşteptăm fiecare dintre noi atunci când intrăm în sala de spectacol: Catharsisul. Teatrul nu ar fi fost creat în lipsa unei nevoi explicite. Inutilitatea oricărui gen de manifestare sau existenţă duce indiscutabil la extincţia sa. Iar nevoia de a face teatru provine din două ramuri cu rădăcină comună: expresia şi receptarea artistică. Fac teatru pentru că acest mod artistic de exprimare mă reprezintă pe mine şi nevoile mele de raportare la societate, divinitate, eu interior, credo etc. Vin la teatru pentru că acolo găsesc pârghiile care îmi oferă delectare intelectuală, stimulare a imaginaţiei, evadare în extra-cotidian şi, mai ales, emoţie.

În secolul IV î.Hr. avem certitudinea că teatrul reprezenta mai mult decât o formă de manifestare artistică – mărturiile pe care le avem despre dimensiunea sărbătorilor închinate zeului Dyonisos, capacitatea amfiteatrelor greceşti şi însuşi conceptul de Catharsis ne oferă o imagine destul de clară a importanţei teatrului în rândul activităţilor sociale.

„Poetica” lui Aristotel îşi are originile în filosofia lui Platon. Este o prelungire a sistemului filosific materialist, subsumând relaţii cauzale. Lucarea scrisă post-factum, după ce piesele lui Eschil şi Sofocle au oferit un material generos de analiză, pune în evidenţă un set de reguli literar-dramatice. Teatrul ilustrează, poate, cel mai pregnant conceptul filosofic idealist conform căruia lumea sensibilă este o copie imperfectă a lumii transcedentale, a ideilor. Teatrul, definit metaforic ca „viaţă ridicată la pătrat”, imperfect precum viaţa însăşi, poate fi, însă, şi viaţă la modul ideal. Se poate apropia cel mai mult de descoperirea acelui suflet de origine divină – singurul intermediar între aparenţe şi tiparele eterne.

Manipularea care se poate citi printre rândurile „Poeticii” lui Aristotel ţine exact de jaloanele pe care autorul antic le oferă spre împlinirea actului artistic. Fiecare dintre liniile directoare pe care el le trasează ascunde o tehnică de persuasiune. De exemplu, atunci când expune „Diferite feluri de a stârni emoţia tragică”, Aristotel spune „Într-adevăr, intriga trebuie aşa fel închegată, încât, chiar fără să le vadă, ascultătorul întâmplărilor să se înfioare şi să se înduioşeze de cele petrecute: cum ar fi cazul cu cine s-ar mulţumi să asculte povestea lui Oedip.” Abil, respectând regulile, cu talent şi păstrând mereu clară finalitatea, aceea de a stârni mila şi frica spre a realiza curăţirea lor în cel care ia parte la actul artistic, nu ai altceva de făcut decât să găseşti în plus resorturile prin care expresia artistică îndeplineşte acest scop.

Regulile descrise de Aristotel par rigide la o primă vedere. Ancorate în realitatea unei societăţi care opera cu alte realităţi, la care noi, cei de astăzi, nu mai suntem la fel de permeabili. Inefabilul şi empatia pe care acum le considerăm indispensabile unui spectacol de teatru, îşi găsesc echivalentul în indicaţii mult mai concrete. Ceea ce noi, astăzi, privim ca fiind de la sine înţeles şi omitem să mai conştientizăm – intriga, caracterele, ritmul, subiectul, sunt pietrele de temelie ale oricărui demers artistic, pe care Aristotel le ordonează în etape foarte clare. Dacă nu există o structură aproape matematică în spatele unui concept artistic, emoţia pe care dorim să o atingem rămâne intangibilă. Spectatorul poate fi manipulat să recepteze mesajul nostru, să ajungă acolo unde noi vrem să îl aducem atâta vreme cât noi suntem cei care controlăm acest parcurs. Îi creionăm un drum uşor regocnoscibil în primă fază, pe care apoi îl transformăm în teren accidentat cu volute şi obstacole, pe care ştim foarte bine cum să le depăşim, dându-i impresia că se află mereu în control. Este individul lucid care priveşte o poveste. Felul în care noi o istorisim, în schimb, îl va face să renunţe la confortul dat de această ipostază, pentru a se lăsa condus spre întâlnirea cu emoţia. Iar aceasta nu poate avea loc decât într-un micro-univers construit după cele mai solide legi ale logicii, într-o continuă relaţie de cauză şi efect.