Aromă de cafea și tentația superficialității

Majoritatea teatrelor din țară (și din București, dar în primul rând teatrele din alte orașe) visează să-i aducă pe marii regizori, cu nume sonore, premiați de obicei de UNITER sau premiabili, să monteze spectacole pe scenele lor, în ideea că astfel ar obține un pașaport direct către zona de mainstream. Înseamnă automat că vin criticii, că pot fi selectați în Festivalul Național de Teatru sau în alte festivaluri, că se scrie despre ei. Și ar mai fi vreo două motive, în fond mai importante decât cele enumerate până acum, dar depinde cine și din ce unghi privește. Un regizor important (și cei care intră la categoria asta de-abia dacă depășesc degetele de la o mână, așa cum arată harta teatrului românesc la acest moment) este, în principiu, o garanție că trupa va lucra altfel, este (sau ar trebui să fie) o mică școală. Și mai este, tot în principiu, o garanție că atrage publicul la teatru – asta, în măsura în care suntem de acord că publicul larg vine la teatru pentru numele regizorului. Ceea ce contează mai ales în orașe mici unde un spectacol, prin natura lucrurilor, are o viață scurtă după premieră.

În aceste scopuri a fost invitat cu siguranță și Silviu Purcărete la Timișoara, unde două teatre – Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” – și-au unit forțele și trupele și l-au așteptat pe unul dintre cei mai valoroși/căutați/premiați regizori români. Rezultatul? „Moliendo café”…

Prezentarea spectacolului sună așa: „<Moliendo café> reunește 2 trupe de teatru, 36 de actori, 44 de scaune, 12 mese, 20 de saci de cafea, zeci de litri de cafea, două luni intense de repetiții. Spectacolul s-a născut din improvizațiile actorilor care s-au desfășurat sub îndrumarea artistică a regizorului Silviu Purcărete și care au ca temă cafeaua și lumea de arome și senzații pe care acestea o evocă. „<Moliendo café> este astfel un spectacol creat de toți participanții atelierului de improvizație.”

Și într-adevăr, de la începutul și până la sfârșitul spectacolului senzația de „improvizație”, cu toate nuanțele acestui cuvânt, nu dispare nicio clipă. E un spectacol care tentează „extrema gratuitate și superficialitate”, ar spune Silviu Purcărete și așa este. Timp de aproape două ore (cu multe și repetate diluări de ritm), cei 36 de actori încearcă să spună din frânturi și-n episoade sparte povestea drumului cafelei prin lume „de la origini și până în prezent”. Scenariul este semnat, desigur, de toți cei 36 care au luat parte la facerea acestei megaproducții, care s-a născut în primul rând pentru că, așa cum Silviu Purcărete declara, a fost „limpede că urma să facem un spectacol fără prea multe vorbe”. De ce? Iată răspunsul: „Aveam de făcut acest spectacol, cu cele două trupe, Teatrul German și Teatrul Maghiar. Era limpede, pentru mine, cel puțin, că necunoscând niciun dialect german-maghiar în care să existe literatură dramatică nu aș fi putut alege niciun text”. Prin urmare, trebuia făcut un spectacol și trebuia inventat un text… Cu alte cuvinte, atunci când Silviu Purcărete vine să monteze, teatrul trebuie reinventat… Desigur, e poate o idee învechită, o să-mi spuneți, aceea că teatrul (în cazul ăsta teatrele) alege un text, conform unei direcții și unui program și apoi invită un regizor care se potrivește acestui text și acestui program, măcar cât de cât, e învechită însăși ideea de secretar literar în acest sens (secretar literar care a migrat mult spre PR…). Și, până la urmă, important este ceea ce iese, pentru că Silviu Purcărete e greu de prins, important e să vină și măcar să supravegheze improvizațiile.

Cam asta s-a întâmplat la Timișoara, unde „Moliendo café” respiră un aer de inteligentă poleială și unde imaginile – celebrele imagini marca Silviu Purcărete – se regăsesc de la început și până la sfârșit, dar lasă un gust fad-amărui de lipsă de consistență. Desigur, lucrând în aceeași echipă cu care-și construiește spectacolele în ultimii ani, Dragoș Buhagiar – scenografia și Vasile Șirli – muzica, montarea are drumul deschis clar către mainstream. Însă, la nivel conceptual, aceeași montare suferă de o superficialitate și de o lipsă de transparență care n-au cum să treacă neobservate. Silviu Purcărete, e evident, adună și șlefuiește exercițiile de improvizație ale actorilor care au pus în acest spectacol absolut toate poveștile pe care le știau despre cafea și toate senzațiile personale pe care le trezește în ei aceeași cafea… Și, într-adevăr, la nivel de imagine, dublat desigur de muzica încântătoare a lui Vasile Șirli, care prelucrează șlagăre vechi și creează și melodii originale, spectacolul funcționează. E ca un tablou pictat de câțiva învățăcei ai unui maestru, care, la sfârșit, îndreaptă câteva linii și pune câteva tușe de culoare și-l semnează, conferindu-i astfel o formă de valoare…

Povestea nu există, nu există un strat epic cât de cât transparent, doar fragmente disparate, cu imagini-obsesie ale lui Silviu Purcărete, și senzații pe care spectacolul se străduiește să le transmită. Istoria contrabandei cu cafea, capete tăiate, sânge mult amestecat cu boabe de cafea maro și cu aroma vie care se răspândește în sală, o cafenea de aici și de niciunde, un fel de clovn, care privește dintr-un fel de altă lume, de dincolo de un paravan transparent și care nu poate intra, o parodie grotescă cu capete de porc, ca-ntr-o „ferma animalelor” care, luată separat, funcționează. Și o excelentă imagine (căci are un umor special) cu un ștecher și un fir prea scurt, care nu ajunge să fie băgat în priză și care trebuie înnădit iar și iar… Imagini ca un abur, care vin și trec și din care nu poți opri nimic. Desigur, așa cum se pierde aroma cafelei, mi s-ar putea răspunde, însă, în cazul montării de la Timișoara, senzația de lipsă de sens și de coerență (chiar în non-coerență) rămâne extrem de pronunțată.

Teatrul German de Stat & Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara

Moliendo Café

Un spectacol de: Aszalos Geza, Baczo Tűnde, Balász Attila, Bandi András Zsolt, Isa Berger, Blenessy Enikö, Borbély B. Emilia, Dana Borteanu, Aljoscha Cobeţ, Isolde Cobeţ, Csata Zsolt, Dukász Péter, Éder Enikö, Richard Hladik, Rareş Hontzu, Ioana Iacob, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátray Lászlό, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Georg Peetz, Pusza Patricia, Horia Săvescu, Tatiana Sessler, Simό Emese, Tar Mόnika, Daniela Török, Silvia Török, Oana Vidoni, Radu Vulpe, Anne- Marie Waldek, Harald Weisz

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Şirli

La pian: Valentina Peetz

La saxofon: Cosmin Hărşia

Fotografii: Teatrul German din Timișoara