Împreună cu Nick Mancuso, în juriul Festivalului „Gala Star” de la Bacău
Procesul de transfigurare a unui text dramatic în spectacol de teatru presupune participarea în succesiune şi în comuniune a mai multor artişti şi tehnicieni. Fidel perspectivei dramaturgului, nu voi intra în controversa privind dictatura regizorului, „dreptul” acestuia de a-şi împropria şi de a stâlci opera altcuiva în numele unei presupuse performanţe artistice, al unei „noi viziuni”, care de cele mai multe ori rămâne doar o găselniţă, un altcumva oarecare.
Nu mă voi întreba nici ce s-ar întâmpla dacă, asemenea regizorului de teatru, dirijorul unei orchestre simfonice şi-ar permite să-şi subordoneze partitura lui Bach sau a lui Mozart, în scopul de a se pune pe sine înaintea tuturor. „Un spectacol de X după piesa lui…” s-ar transforma în „Un concert de Y după simfonia lui…”. Slavă Domnului că în muzică aşa ceva nu este posibil, decât în formele ei deviante. Muzica şi-a păstrat simţul măsurii şi, chiar în prezenţa „intermediarilor”, rămâne o artă interpretativă, teoretic asemenea teatrului, practic atât de depărtată de el prin onestitatea cu care se raportează la premisa care o face să existe.
Localizând arta cu intermediari în România, natura teatrului suferă stricăciuni de negândit într-o lume normală. În multe dintre expresiile ei autohtone, ceea ce era o artă se transformă într-o îndeletnicire, teatrul ajungând o tranzacţie cu intermediari. La noi, când apar intermediarii, lucrurile se alterează: specula, bişniţa, evaziunea, mizeria şi impostura, toate înfloresc. Actul de ridicare a unui spectacol de teatru se perverteşte rapid într-o coterie unde complicii artistici la şmenul cultural fac din unele teatre locuri ale promiscuităţii. Aici, un „autor” dramatic cu dare de mână ajunge să plătească directorul şi regizorul pentru a-i fi puse piesele în scenă; actorul-vedetă, uneori aceeaşi persoană cu directorul, pretinde bonusuri suplimentare pentru fiecare urcare pe scenă de la acelaşi „autor” şi este imediat răsplătit; regizorul de succes supralicitează şi el, cerând actorilor mai puţin faimoşi taxe pentru a-i prinde în distribuţie… Sunt doar câteva dintre „ingineriile” teatrale practicate în Comedia românească. Ele reuşesc să amestece şi în teatru, ca aproape peste tot în România, talentul cu banii murdari, valoarea cu impostura, onorabilitatea cu josnicia. Oameni de teatru români adaptându-se perfect la mediu au devenit metişi cu suflet de artist şi instinct de bandit.
Deasupra acestor puroaie duhneşte tăcerea complice. Nimeni nu vrea să vorbească, toată lumea întoarce capul, scârbită, reprimându-şi dezgustul. Lipsa de atitudine ascunde laşitate şi teamă. Teama de a nu fi acela care să răscolească mizeria, căci cine răvăşeşte gunoiul se alege cu un torent de invective, cu o ploaie de scuipături culturale din partea intermediarilor de teatru.
Uniţi într-o conjuraţie a prostituţiei „artistice”, valorile, dublate de caractere precare, transformă în putregai bună parte din scena românească. Restul sunt spectatori.
Print