Interviu cu teatrologul Ioana Anghel, director al Institutului Cultural Român de la Madrid
Reprezentanţa Institutului Cultural Român de la Madrid susţine prezenţa Teatrului Odeon, cu spectacolul „De vânzare“, în regia Gianinei Cărbunariu, la Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte de stradă din Valladolid. Spectacolul va avea două reprezentaţii în datele de 24 şi 25 mai. În luna octombrie a anului 2016, Teatrul Odeon a participat cu o microstagiune în cadrul ciclului internațional Una mirada al mundo, organizat de Centro Dramático Nacional/Centrul Dramatic Național, în care au fost prezentate spectacolele „De vânzare“ şi „Contra democraţiei“, câte patru reprezentaţii fiecare spectacol. În urma acestei prezenţe, Javier Martiney, directorul artistic al Festivalului Internaţional de Teatru şi Arte de stradă din Valladolid a selectat spectacolul „De vânzare“ pentru a participa la ediţia din acest an.
Este susținută, de asemenea, participarea spectacolului „Iulius Caesar“, regia Silviu Purcărete (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), la Festivalul Internaţional de Teatru Clasic din Almagro. Spectacolul va avea două reprezentaţii în datele de 28 şi 29 iulie, la Antigua Universidad Renacentista şi va încheia cea de-a 40-a ediţie a festivalului. Acest eveniment se organizează ca urmare a proiectului de mobilitate desfășurat de Institutul Cultural Român de la Madrid în 2016, când un reprezentant al Festivalului Internaţional de Teatru din Almagro, coordonatoarea programării internaționale, Teresa Pérez-Prat s-a deplasat în România (la Festivalul Naţional de Teatru) pentru a viziona mai multe producţii româneşti care răspundeau specificului festivalului. În urma acestor vizionări, a selectat spectacolul „Iulius Caesar“ de William Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete. Festivalul de Teatru Clasic din Almagro urmăreşte transformarea oraşului Almagro într-un punct de întâlnire pentru profesioniştii interesaţi de transpunerea teatrului clasic în teatrul contemporan. De asemenea, doreşte să realizeze un program de investigare şi dezvoltare a teatrului din Secolul de Aur, urmărind modul de gândire, forma în care a fost prezentat, construcţia şi tipologia personajelor şi incidenţa socială.
Despre promovarea artelor scenice românești în Spania, am stat de vorbă cu directorul Institutului Cultural Român de la Madrid, teatrologul Ioana Anghel.
Ioana Anghel a absolvit, în 1995, Facultatea de Teatru, Secția teatrologie (ATF, actuala UNATC București) și în 2005 Master-ul de Management Cultural al Universității Carlos III din Madrid. A lucrat în televiziune, publicitate, teatru, asociații de creație. A colaborat cu reviste de teatru din România și Spania. Între 2006 și 2010 a condus Departamentul de comunicare al Institutului Cultural Român, iar din 2010 este director al reprezentanței de la Madrid. A publicat, în 2005, în revista ADE Teatro, traducerea în limba spaniolă a piesei „Petru“ de Vlad Zografi. Este coordonatorul a două antologii de teatru spaniol contemporan în limba română. A tradus texte dramatice din autori precum Juan Mayorga, José Ramón Fernández, Rodrigo García, Ernesto Caballero.
Ce oportunități de promovare a artelor spectacolului există în Spania? Care au fost cele mai mari succese în zona artelor spectacolului (teatru, dans, operă) pe care le-ați înregistrat? Cum măsurați succesul unui proiect din această zonă?
Din punctul de vedere al vizibilității și al eficientizării costurilor, cea mai bună cale de a promova artele spectacolului în Spania, după părerea mea, o reprezintă festivalurile de gen. În momentul în care un spectacol este inclus în programul unui festival, acesta asumă mare parte din costuri și este și direct interesat în promovare. Chestiunea financiară este una dintre problemele principale în invitarea spectacolelor de teatru sau dans. Spectacolele de format mare sunt dintre proiectele cele mai costisitoare, în comparație cu evenimente de alt tip (film, literatură). Evident, festivalurile au selecționeri care, în funcție de propria strategie, selectează spectacolele ce vor fi invitate. În consecință, cea mai sigură metodă de a ajunge la astfel de colaborări o reprezintă invitarea programatorilor spanioli la festivaluri sau micro stagiuni din România și organizarea unor vizionări de spectacole, de asemenea, în România. Sunt extrem de importante și parteneriatele încheiate între companii și artiști pentru obținerea de subvenții (oferite de Uniunea Europeană și/sau țările de reședință). Datorită sprijinului acordat de Festivalul Național de Teatru, Teatrul Odeon din București și Teatrele Maghiar și Național din Cluj, am prezentat, acum câțiva ani, unor programatori de festivaluri din Spania mai multe spectacole realizate de diverse companii (private sau publice) în România. În urma acestor vizionări, au fost invitate în Spania, la festivaluri dintre cele mai prestigioase, spectacolele „Contra democrației“ și „De vânzare“ la Centrul Dramatic Național din Madrid, în cadrul stagiunii internaționale Una mirada al mundo, „De vânzare“ la Festivalul Internațional de Teatru de la Valladolid și „Iulius Caesar“, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, la Festivalul de Teatru Clasic de la Almagro. Un alt turneu important a fost cel al Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, cu spectacolul „Solitaritate“, prezentat pe scena Teatrului La Abadia din Madrid, una dintre cele mai prestigioase companii din Spania. Acest turneu a fost posibil datorită includerii spectacolului întru-un proiect de anvergură susținut de Uniunea Europeană, Cities on stage, proiect în care erau partenere atât cele două companii de teatru, cât și alte instituții. În cadrul acestui proiect, Institutul Cultural Român de la Madrid a oferit doar sprijin logistic și promovare, însă merită precizat ca mod de promovare în străinătate a artelor spectacolului – și anume, în cadrul unor parteneriate co-finanțate, realizate între institutii similare. Fără îndoială, parteneriatele între instituții sunt indispensabile pentru acest tip de turnee, costurile fiind, așa cum am precizat deja, foarte ridicate. Importantă însă este mobilitatea programatorilor și selecția spectacolelor ce le sunt prezentate acestora, selecție ce trebuie întotdeauna realizată în funcție de tipul de festival, companie, tip de expresie artistică etc. Un proiect are succes, din punctul meu de vedere, dacă este anunțat în multe medii de comunicare, regizorul/coregraful oferă interviuri, are loc cu casa închisă, finanțarea principală nu a venit dinspre partea română (atunci când partenerul local acoperă mare parte din costuri înseamnă că realmente este interesat în organizarea respectivului proiect).
În general, răspundeți unor solicitări venite către dumneavoastră sau sunteți inițiatorul proiectelor de promovare a artelor spectacolului?
În marea lor majoritate, proiectele sunt inițiate de Institutul Cultural Român de la Madrid, prin invitarea programatorilor spanioli de a viziona spectacole în România. În funcție de selecția propusă și de liniile de programare propuse de selecționerii locali, aceștia solicită sprijinul nostru în momentul în care decid invitarea unor companii din România. Propuneri directe din partea programatorilor spanioli nu am primit (excepție făcând proiectele internaționale în care companii din România sunt partenere). Am primit solicitări numeroase din partea companiilor (publice sau private din România). Acestora este foarte greu să li se organizeze un turneu, în primul rând, din cauza costurilor. Nefiind o solicitare primită din partea unei instituții spaniole, ci o propunere trimisă de Institutul Cultural Român de la Madrid, instituțiile spaniole nu se implică nici în promovare și, cu atât mai puțin, în împărțirea cheltuielilor. Cum bugetul de care dispunem nu ne permite acoperirea integrală a cheltuielilor pentru astfel de turnee, practic este imposibilă organizarea lor.
În afara celor financiare, care mai sunt limitele promovării artelor spectacolului în Spania (lingvistice, de spații scenice)? Ce vă oprește să promovați mai mult artele spectacolului?
Din punct de vedere cultural, a fost și continuă să fie foarte dificilă propunerea în Spania a unor spectacole din România. Între cele două țări nu există o tradiție culturală comună, nu au existat personalități culturale de origine română cu niște cariere impresionante în spațiul iberic. Cele două țări au trecut prin dictaturi opuse, fapt ce a făcut practic inexistentă orice comunicare din punct de vedere cultural. În plus, instituțiile culturale spaniole acordă prioritate companiilor, artiștilor, scriitorilor din America Latină. Nu doar cultura română este o necunoscută în spațiul iberic, similară este situația altor culturi europene (cu precădere, cele est-europene). Foarte puține fac excepție. Din aceste motive, nume importante pentru scena românească, precum Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Matei Vișniec sunt puțin cunoscute, cu câteva excepții, directorilor de companii sau festivaluri. Spre exemplu, în cazul literaturii sau al cinematografiei, unde costurile sunt semnificativ mai reduse, situația începe să fie diferită, în special, datorită implicării Institutului Cultural Român. În ultimii ani, au fost traduse peste 100 de cărți din literatura română, multe publicate de edituri prestiogioase, nume precum Cărtărescu, Blandiana, Manea sunt cunoscute presei, multe filme românești au intrat în circuitul comercial și festivalier local (și nu doar datorită succesului internațional). În ceea ce privește, însă, artele spectacolului, proiectele sunt mult mai dificil de organizat și finanțat. Din punct de vedere lingvistic, datorită supratitrării sau a altor metode de traducere, nu există impedimente. În plus, în cazul spectacolelor de dans, problema lingvistică nu există. Trebuie totuși precizat faptul că Spania nu reprezintă un spațiu cultural extrem de ofertant nici pentru dansul clasic, cu atât mai puțin pentru cel contemporan. Există câteva festivaluri, o singură companie publică, nu se poate vorbi nici de o tradiție și nici de un interes extrem de ridicat în rândul spectatorilor pentru acest tip de spectacole. Motivele principale pentru care nu am promovat mai mult artele spectacolului sunt cele financiare și limitarea resurselor umane cu care ne confruntăm. Din punctul nostru de vedere, nu e dificil să invităm și să susținem deplasarea în România a mai multor invitați spanioli pentru a participa la diverse festivaluri. Problema principală este susținerea financiară parțială a turneelor (în cazul în care spectacolele din România sunt invitate). Partenerii locali, deși acoperă mare parte din costuri, solicită și sprijinul financiar al Institutului Cultural Român, sprijin ce nu poate fi acordat, în cazul nostru, decât într-o mică măsură – din cauza restricțiilor financiare cu care ne confruntăm. Cel de-al doilea motiv este imposibilitatea de a coordona mai mult de un turneu sau două anual. Implicarea institutului în organizarea acestor turnee nu constă doar în oferirea de sprijin financiar, ci și în intermedierea și negocierea contractelor dintre organizatorul spaniol și compania din România, asigurarea traducerii pe durata turneului (repetiții, conferințe de presă, vizite tehnice etc), identificarea colaboratorilor pe plan local (firme de supratitrare, traducători, personal tehnic – dacă e necesar).
Au existat și proiecte care nu au avut succesul scontat? Care ar fi lecțiile de învățat pentru viitoare proiecte în zona artelor spectacolului?
Dat fiind că toate spectacolele invitate în Spania, cu sprijinul Institutului Cultural Român, în ultimii ani s-au jucat cu casa închisă, unul dintre ele a fost invitat și la alt festival, altul a continuat un turneu de succes în Europa, mai toate au fost prezentate în cadrul unor proiecte/festivaluri de primă mărime din Spania, nu cred că poate fi vorba de insucces în cazul niciunuia. Însă, din punct de vedere strategic, cred că promovarea artelor spectacolului în străinătate are nevoie de o schimbare de mentalitate în rândul companiilor și al programatorilor/selecționerilor festivalurilor din România. În primul rând, am remarcat un interes extrem de redus în a avea turnee în străinătate. Asta presupune mai multe probleme: inexistentența unei infrastructuri în cadrul companiilor, a unor angajați care să aibă pregătirea, experiența și dorința de a organiza aceste turnee, nealocarea de fonduri financiare pentru a sprijini turneele (companiile din România așteaptă, în general, să le fie acoperite integral costurile când, prin bugetele pe care le au la dispoziție, ar putea uneori sprijini aceste deplasări). În general, proiectele se realizează datorită bunăvoinței și interesului unuia sau altuia, nu urmând o strategie evidentă, dublată de un buget adaptat acestor tipuri de proiecte culturale. Foarte importante sunt, de asemenea, proiectele realizate între mai multe companii, pe bază de reciprocitate. Altfel spus, invitarea unor companii din Spania la festivaluri din România sau, pur si simplu, în turnee. Aceste schimburi sunt benefice pentru stabilirea unor parteneriate de durată și, ca o consecință directă, realizarea de turnee în anii următori. Dar, și din acest punct de vedere, interesul companilor și al festivalurilor din România pentru spectacole din Spania a fost extrem de redus până acum. Din aceste motive, pot considera un insucces numărul mic de turnee realizate în Spania. Existența unei infrastructuri în România, care să preia parte din costuri și din organizarea acestor turnee, ar oferi sprijin și coerență în organizarea mai multor turnee în Spania.
Recapitulând, recomandările de promovare a artelor spectacolului în Spania ar include…
Recomandările sunt o urmare logică a celor comentate anterior: invitarea în România a cât mai multor programatori de teatru și dans din Spania la festivalurile importante sau la microstagiunile organizate de diverse companii, invitarea unor spectacole din Spania (care, prin reciprocitate, ar determina invitarea companiilor românești în turneu), alocarea unui buget sporit, în cadrul Institutului Cultural Român, pentru astfel de proiecte.
Cât la sută din proiectele pe care le-ați organizat în 2016 au reprezentat zona artelor spectacolului?
Prefer să nu evaluez în procente ponderea proiectelor dedicate artelor spectacolului deoarece mi se pare o cifră nereprezentativă, atât pentru importanța proiectului, cât și pentru analiza globală a proiectelor organizate de-a lungul unui an. În plus, această cifră poate da o imagine eronată asupra programării și distribuției pe tipuri artistice. Dacă acest procentaj este calculat în funcție de buget, rezultă că mare parte din buget a fost cheltuit pe proiecte dedicate artelor spectacolului, altfel puține evenimente dacă luăm în calcul numărul de reprezentații. Personal sunt complet împotriva evaluării unei activități culturale în funcție de procente, număr de evenimente sau spectatori: o prezentare de carte cu doi invitați și 30 de spectatori nu are același impact cultural ca un spectacol de teatru pe scena unui festival internațional, nici din punctul de vedere al vizibilității, nici din cel al resurselor financiare și umane utilizate. Nu pot fi puse pe picior de egalitate, spre exemplu, o expoziție cu lucrări de patrimoniu, vizitată de 40.000 de vizitatori, cu un atelier de încondeiat ouă.
Cum vă informați asupra artelor spectacolului din România? Ce publicații citiți? Ce surse aveți?
Din reviste de specialitate on-line sau tipărite. De asemenea, profit de orice călătorie la București pentru a vedea cât mai multe spectacole. Merită precizată inițiativa Festivalului Național de Teatru de a invita directorii institutelor culturale românești din străinătate de a merge la festival, o bună ocazie de a vedea în special spectacole realizate în provincie. Cu toate astea, mi se pare mult mai importantă prezența programatorilor culturali spanioli la festivaluri și microstagiuni din România.
Din discuția de până acum am înțeles că interlocutorii dumneavoastră profesioniști (producători, programatori, critici, curatori) nu știu foarte multe lucruri despre artele spectacolului din România… Cu atât mai puțin publicul larg…
În Spania, artele spectacolului din România sunt o mare necunoscută atât pentru profesioniști, cât și pentru publicul larg. Motivele le-am expus anterior: istoria recentă a celor două spații culturale, interesul predominant local pentru cultura sudamericană, lipsa unor legături tradiționale culturale între România și Spania.
Dar promovarea valorilor culturale românești în rândul comunităților de români din Spania, prin intermediul artelor spectacolului?
Spațiul iberic, din punct de vedere al promovării culturii române, are într-adevăr o particularitate: existența unui grup uriaș de cetățeni români rezidenți în Spania. În ultimii ani estimările situează numărul românilor în Spania undeva între 800.000 și 1.000.000 (înaintea crizei economice declanșate în 2008). Nivelul de studii este mediu, accesul la cultură, în România, a fost aproape inexistent (majoritatea românilor provin din mediu rural, iar cei ce vin din urban, sunt în general din orașe mici), numărul de ore de muncă este extrem de mare. Această masivă prezență românească presupune adaptarea strategiei Institutului Cultural Român și în funcție de acest public, strategie care ar trebui să includă proiecte de reală valoare culturală și educațională, concepute integral pentru publicul românesc. Considerând că acesta este rolul Institutului Cultural Român, rol de a educa și de a oferi proiecte culturale de ținută artistică, am organizat trei ani consecutiv turnee cu spectacole pentru copii ale unor teatre publice din România. Ultimul dintre ele, în opt orașe din Spania, a fost al Teatrului „Luceafărul“ din Iași, care a obținut de la Consiliul Județean Iași întreg bugetul necesar. Institutul Cultural Român de la Madrid a organizat turneul (identificare locații, negociere parteneri locali, traducere text, contractare companii locale, promovare etc.), în colaborare cu asociații de români și consulate. Precizez aceste detalii ca un exemplu de colaborare instituțională (Teatrul „Luceafărul“ din Iași și Institutul Cultural Român) și, în același timp, și cu mediul asociativ și instituții publice locale. Pe acest model cred că se pot organiza turnee în Spania, pentru comunitatea românească. Iar selecția spectacolelor trebuie făcută întotdeauna în funcție de publicul românesc.
Print