Aş fi vrut să…

Aş fi vrut să fiu fan şi să rămân fără voce ovaţionând „Rinocerii” lui Robert Wilson. Aş fi vrut să mă bântuie imaginile lui perfecte zile la rând şi să îmi fugă mereu gândul la universul lui fantastic. Aş fi vrut să mă bucur de spectacol ca un copil buimac la Disneyland. Dar dorinţele mele nu se vor fi împlinit.

Odată ce faci cunoştinţă cu lumea lui Robert Wilson vrei ca fiecare întâlnire să fie una de graţie; senzaţia unică de a fi martorul încarnării tabloului ideal, emoţia degajată din precizie şi senzaţia clară de a sta faţă în faţă cu una dintre cele mai rafinate forme de artă. Răsfăţat precum eşti vrei mai mult. Doar că Bob este om şi nu zeu; rezervorul cu inspiraţie e mai plin sau mai gol, imaginaţia lui bogată are limite şi teatrul nu e doar matematică. Mai e ceva. Iar dacă acel ceva lipseşte… dorinţele rămân neîmplinite.

Evenimentul teatral al ultimilor ani din teatrul românesc a avut toate ingredientele pentru a fi o capodoperă. Pornind de la mijloace materiale şi până la devotamentul unei echipe care a lucrat cu entuziasm şi minuţiozitate – calităţi vizibile cu ochiul liber în produsul finit care, din păcate, nu este la fel de grandios pe cât ni l-am fi dorit cu toţii. Un spectator care nu ştie nimic despre Robert Wilson cu siguranţă va fi impresionat; un alt fel de teatru, imagini puternice, tehnică impecabilă, o estetică aparte, lumini cum nu ai mai văzut şi actorii care joacă altfel decât i-ai văzut până acum. Un teatru greu de descifrat, poate chiar elitist, o experienţă nouă. Dacă, în schimb, ştii deja că toate astea vor fi prezente pe scenă, vei resimţi acut lipsa totală a emoţiei, fiorul intelectual, savoarea estetică şi liantul dintre toate trei: ritmul. Lentoarea mişcărilor marcă înregistrată, repetiţiile, feţele albe şi machiajul expresionist, spoturile de lumină, culorile cicloramei, piesele de mobilie inspirate din Rennie Mackintosh, imaginile decupate, parcă, din Magritte, vocile ciudate, decupajul aproape filmic, tot arsenalul care mi-a demonstrat că forma perfectă generează emoţie şi că există extaz estetic, de data aceasta, nu a funcţionat decât în sens demonstrativ.

Constant cu ipoteza sa că textul trebuie să curgă paralel cu ceea ce se întâmplă în spectacol, Robert Wilson a optat să ignore, parcă, piesa lui Ionesco. Doar că aducând-o în scenă atât de pregnant, prin scenariul rostit ca monolog, prezenţa ei a fost prea percutantă, atâta timp cât imiginile nu au s-au ridicat ca impact deasupra sa. Fiind vorba de un text la rândul său ermetic, preaplinul s-a produs. Divorţul dintre text şi spectacol a fost prea mare – Teatrul Absurdului montat în manieră absurdă. Aş fi vrut ca Robert Wilson să facă excepţie de la regulă. Se pare, însă, că legile Absurdului nu se lasă violate. Nevoia de teză a montării există. Iar atâta timp cât nu poţi decoda un fir roşu consistent, ci frânturi de episoade onirice frumoase în sine, miracolul nu se produce. Tablourile vivante nu te fac să uiţi de rândurile adormite între copertele piesei. Ca doi fraţi siamezi, textul şi montrea se împiedică reciproc.

Robert Wilson nu poate fi comparat decât cu el însuşi. La fel şi spectacolul „Rinocerii” de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova este singular în peisajul teatral românesc – este un eveniment, fără doar şi poate. Părerea de rău, însă, este aceea de a nu avea „Mona Lisa”, ci schiţele în cărbune ale lui Da Vinci. Iar trupa de actori ar fi meritat asta – pentru disponibilitatea, încrederea şi conştiinciozitatea ei.

Rămân imaginile frumoase, scenografia, tehnica, luminile, muzica, textul lui Ionesco, imaginaţia lui Robert Wilson şi dorinţele neîmplinite.

Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova

Rinocerii, de Eugène Ionesco

Piesă în trei acte şi patru scene

Traducerea în limba română de Vlad Russo şi Vlad Zografi

Direction, set design

and lighting concept Robert Wilson

Costume | Costume design             Jacques Reynaud
Regizor asociat | Associate director         Charles Chemin, Tilman Hecker
Scenograf asociat | Associate set designer    Adrian Damian
Lighting design                     John Torres, A.J. Weissbard
Video                             Tomek Jeziorski
Muzica | Music                     Adam Lenz
Sound design                    Daniel Drăgoescu
Dramaturg                         Konrad Kuhn

Asistent regie | Assistant stage direction     Bobi Pricop
Asistent costume | Assistant costume design     Adriana Dinulescu
Stage manager                     Gina Călinoiu, Laurenţiu Tudor

Martorul, Logicianul | The Whitness, a Logician     Ilie Gheorghe
Bérenger                        Valentin Mihali
Daisy                               Iulia Bleonț
Jean                                 Claudiu Bleonț
Dudard                            Valer Dellakeza
Soția Băcanului | The Grocer’s Wife        Tamara Popescu
Băcanul | The Grocer       Angel Rababoc
Domnul bătrân | The Old gentleman         Nicolae Poghirc
Gospodina | The Housewife                 Raluca Păun
Chelnerița | The Waitress                    Monica Ardeleanu
Patronul Cafenelei | The Cafe proprietor        George Albert Costea
Domnul Papillon | Monsieur Papillon               Cosmin Rădescu
Botard                                Constantin Cicort
Madama Boeuf                Mirela Cioabă
Un pompier | A Fireman                                Dragoș Măceșanu
Vecinii bătrâni | The Old neighbors            Iulia Colan, Ion Colan

 

Kneeplays 1 + 2             Corina Druc, Anca Ghiță, Geni Macsim, Natașa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe; Cătălin Băicuș, Cosmin Dolea,

Claudiu Mihail,  Ștefan Mirea, Marian Politic, Eugen Titu, Cătălin Vieru

Kneeplays 3                    Raluca Păun, Tamara Popescu
Kneeplay 4                     Cosmin Rădescu

Foto Florin Chirea