Ce să ne mai facem cu domnul Caragiale? După omagii-fluviu şi statui megalitice, cum să ne mai atingem de el? Ne apropiem cu pioşenie de opera sacră şi nu îndrăznim să strivim corola de minuni a geniului unic al dramaturgiei româneşti. În anul dedicat sărbătorii naţionale au existat două atitudini vizibile: prosternarea şi mutilarea. Ori ne-am plecat umili în faţa zeului intangibil şi am onorat, muritori şi neputincioşi, dar plini de dragoste neţărmurită, moştenirea seculară, ori ne-am răsculat violent şi cu ciudă, vrând să smulgem măcar două-trei cărămizi din soclul pe care domnul Caragiale stă cocoţat confortabil.
Cum niciuna dintre ipostaze nu a reuşit să mă convingă, la finalul desfăşurării de forţe am fost cu atât mai surprinsă şi mai fericită să pot asista la două montări care să îi facă dreptate dramaturgului nostru „bun naţional”. Supriza a fost cu atât mai plăcută cu cât spectacolele care m-au făcut fericită sunt chiar acasă la Nenea Iancu, la Teatrul Naţional din Bucureşti – „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” în regia lui Silviu Purcărete şi „Năpasta” în regia lui Radu Afrim. Cu măsură (de care cu greu i-aş fi bănuit pe cei doi), luciditate, umor, forţă, curaj şi inventivitate, l-au scos din ghipsul ţeapăn pe venerabil, fără a-l dezonora, însă. Au demonstrat, fiecare în stilul propriu, de ce ne e contemporan acest domn.
Când am auzit că Radu Afrim lucrează la „Năpasta” am intrat în conflict cu mine însămi; mai întâi m-am speriat, apoi am devenit curioasă, apoi m-am bucurat, apoi mi-am impus anularea oricărui orizont de aşteptare. Recunosc, singura dorinţă pe care am păstrat-o a fost aceea de a vedea un „Afrim bun”. Îi duceam dorul cam de trei ani. Speram ca după căutări, autocitări, reinventări şi haos programat să urmeze o aşezare care să marcheze expresia rotundă a talentului şi culturii regizorului de la care eu una am pretenţii speciale. Nu e vorba despre unul dintre cei mulţi, care cu mijloace sărace se exprimă greoi, dar corect şi cuminte. Radu Afrim a demonstrat cu câteva ocazii că are acel ceva în plus.
A început spectacolul, cheia e limpede şi uşor de acceptat, iar pe mine m-a cuprins teama: singurul care ar fi putut sta între Radu Afrim şi reuşita acestei propuneri era el însuşi. Excesul mai exact. Echilibrul pe care îl construieşte în lumea personajelor lui Caragiale e foarte fragil şi ar fi fost atât de uşor să încarce prea mult unul din talerele balanţei. La final am aplaudat nu doar un spectacol puternic şi o viziune originală, ci, mai ales, măsura precisă şi coerenţa unui parcurs elegant. Drama psihologică pe care o studiem în liceu, pe care o cunoaştem, nu-i aşa, atât de bine, cu personaje puternice şi suspans de thriller, era pentru mine, până la întâlnirea cu acest spectacol, doar un prilej pentru interpretarea memorabilă a lui Ion nebunul. Scurt. Altfel, un material ofertant pentru eseuri inteligente şi exegeze stufoase.
Revin la prima remarcă pe care o făceam despre atitudinea regizorului în legătură cu Caragiale – fără a fi cocoşat de niciun sentiment de micime în faţa genialităţii, Radu Afrim a stat faţă în faţă cu textul; l-a epurat de stereotipuri şi i-a oferit forţa de a fi mai mult decât o vendetă. În spectacolul de la T.N.B. răzbunarea nu tronează atât de plenar, încât să sufoce personajele. Acum e vorba de o iubirea toxică, de potenţa periculoasă a seducţiei, de un joc de-a viaţa şi moartea pe care cei momiţi nici nu ştiu că îl joacă. Anca nu mai este femeia îndoliată, veşnic în suferinţă, jelindu-şi unica iubire, ce ticluieşte inteligent o răzbunare târzie. Din victimă se transformă într-o văduvă neagră care îşi atrage cu voluptate victimele. E stranie în fragilitatea ei aparentă, atât de maleabilă în mâinile celor care cred că o pot avea. Inspiră pasiuni şi calcă peste cadavre. E femeia de azi, androgină aproape, gata să instaureze un nou matriarhat. Nu din iubire pentru soţul ucis se răzbună, ci din plăcerea, aproape sexuală, de a fi în control.
Pe acest eşafodaj solid, restul elementelor vin ca într-un joc Lego – Vanda Maria Sturza semnează decorul imaculat şi funcţional în mijlocul căruia stă grămada de pământ negru care va mânji treptat poleiala anostă de sobrietate, accentele folclorice din muzica live – compusă şi interpretată de Luca Valentin şi Luiza Zan, măşti, obiceiuri de nuntă şi înmormântare, scene simbolice şi o prezentare de modă cu temă horror la final, costumele aparţinând lui Cosmin Florea. Ritmul este atent construit, scenele simbol alternează cu cele crud-realiste, iar poezia ţărânei este exploatată perfect. Moartea lui Ion rămâne cel mai frumos moment – trupul firav al lui Marius Manole dispare lent sub pământul cu care se acoperă aproape ritualic – având drept pandant vria nebună a dansurilor tradiţionale reorchestrate pe ritmuri contemporane.
Când conceptul este atât de minuţios pus la punct, jocul actoricesc trece în plan secundar. În afară de Marius Manole, care se aruncă în personaj cu aceeaşi credinţă, ce sper să nu îl părăsească niciodată, restul trupei funcţionează ca un tot. Şi în această montare, Ion e cel care îţi rămâne în minte. E ludic şi bun şi nebun şi copil, şi inocent şi pur şi deloc patetic. Nu are nicio înverşunare, e organic şi, totuşi, perfect controlat. Saltul calitativ s-a produs şi pentru Marius Manole care face pasul următor – e nivelul superior la care a urcat după Şarik din „Inimă de câine”. Mihai Călin şi Emilian Oprea joacă ceas – sunt subjugaţi de farmecul Ancăi, când prea bărbaţi pentru a admite asta, când pierduţi în iubirea bolnavă de care suferă în egală măsură. Crina Semciuc este acea Ancă-sirenă, lostriţa fantastică a cărei putere de seducţie depăşeşte limitele esteticului sau chimiei. Foarte expresivă şi potrivită ca aspect şi postură, pare că nu a găsit încă şi calea spre adevărul din spatele fizicalităţii. Dacă în mişcări, gesturi şi priviri e lejeră şi aproape că pluteşte peste mobile şi noroi, şovăie când vine vorba de impactul textului pe care îl spune. Nu are fluenţa gândului, iar maniera de interpretare lasă impresia unui parcurs personal rămas la jumătate.
Chiar dacă există „credincioşi” care vor renega această mostră de artă folosind formula-refren „Nu e Caragiale, domnule!”, eu spun că nici măcar nu are importanţă dacă e sau nu. E un „Afrim bun”, de care era nevoie.
Print