Gustul puterii naşte monştri

Societatea în care trăim este atât de sufocată de politică, încât ideea de a pune în scenă o piesă încadrabilă în zona teatrului politic ar putea fi perdantă. Desigur, „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” are avantajul că este un text montat rar în România – unde Brecht în general este montat rar – şi tocmai prin asta poate atrage. Apoi, fiind vorba de o parabolă satirică despre ascensiunea lui Hitler – şi tot ce e legat de hitlerism e încă un subiect mustos în plan artistic —, spectacolul de la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu şi cu Ionel Mihăilescu în rolul titular, este o propunere teoretic interesantă într-un peisaj teatral adesea monoton.

Însă formula aleasă de regizor – un spectacol de cabaret, cu coregrafia lui Răzvan Mazilu –, deşi ofertantă, se diluează aproape de la a doua scenă, lăsând impresia unei idei necoagulate. Ghiceşti în spatele a ceea ce se întâmplă pe scenă o întreagă gândire elaborată, personaje frumos conturate, scene schiţate interesant, o echipă care funcţionează bine şi foarte bine, care luptă şi crede în fiecare secundă petrecută pe scenă, dar, dincolo de toate aceste eforturi, montarea lasă în cea mai mare parte a timpului senzaţia că nu se găseşte pe sine. După vreo… trei ore de spectacol, când m-am uitat la ceas şi am constatat că trecuse… aproximativ jumătate de oră în timp real, a urmat practic primul moment cu adevărat electric: monologul din „Julius Caesar” rostit de Arturo Ui. Arturo Ui ia lecţii. Cum să stea, cum să-şi construiască postura, cum să vorbească. Profesorul, cu pistolul în spate, îi explică… În planul al doilea, un leu de pluş uriaş. O scenă reuşită, un amestec de grotesc şi umor, bine susţinut actoriceşte. Pe măsură ce replicile shakespeariene curg, în el se trezeşte dictatorul. În privirile lui se aprinde scânteia. Momentul acesta în care Ionel Mihăilescu îşi construieşte metamorfoza personajului cu o forţă care justifică în fapt un întreg spectacol rămâne şi cel mai puternic din întreaga montare.

În decorul lui Andrei Both, un fel de scenă de cabaret cu tot ce presupune ea şi câte ceva în plus, Dragoş Galgoţiu îşi propune un spectacol aproape demonstrativ expresionist, brechtian, care prea adesea lasă impresia de coardă întinsă la maxim. O corelare defectuoasă a imaginii cu sunetul, adesea obositor – de dragul efectului de distanţare –, o estetică incoerentă, care pare să-şi propună cel puţin două lucruri ce rămân însă ireconciliabile – o perspectivă modernă asupra lumii lui Brecht şi, în acelaşi timp, un fel de brechtianism de muzeu, toate fac ca montarea de la Odeon să lase un sentiment de „quod erat demonstrandum”, ce în teatru nu poate fi decât dăunător. Chiar şi atunci când vorbim despre Brecht…

Ascensiunea unui dictator, subiect teoretic actual în orice timp şi în orice spaţiu, se diluează şi el în mare parte şi îşi pierde impactul pe care l-ar putea avea astăzi, acum, în România. Devine cel mult o temă de meditaţie, dar îşi pierde o valoare esenţială în teatru: viul. Sigur că vorbim de Brecht, de anti-iluzionism, de un teatru care să provoace atitudine şi reacţie. Dar tocmai la acest capitol este defectuos spectacolul de la Odeon. Rămâi „privitor ca la teatru”… Şi te întrebi de ce acum şi de ce aici. De ce aşa?

Mizând poate prea mult pe coregrafia lui Răzvan Mazilu, regia scapă din vedere timpii morţi şi spectacolul acumulează pierderi de ritm, pe care numai actorii le mai salvează, pentru că în planul interpretării montarea rezistă. Şi mă refer în primul rând la Dorina Lazăr, la Istvan Teglas, la Laurenţiu Lazăr, la Cătălina Mustaţă şi nu numai. Dar cel mai important motiv pentru care merită să ieşiţi din casă şi să mergeţi să vedeţi „Ascensiunea lui Arturo Ui” rămâne Ionel Mihăilescu. Transformarea care se petrece cu personajului – gangsterul în spatele căruia se ascunde imaginea lui Hitler – este surprinsă cu o fineţe de cele mai multe ori impecabilă. De la fiinţa palidă din prima parte până la bărbatul capabil să îngenuncheze o planetă, actorul dezvăluie nuanţele, identifică iţele încâlcite ale psihicului care, odată atinse, încep să vibreze şi treptat devine vizibil, ca într-o disecţie, felul în care puterea se transformă în afrodiziac.

Însă, de la momentul monologului din Shakespeare, când în el se trezeşte forţa, şi până la cel final, în care are lumea zarzavagiilor la picioare, cerându-le Votul!, Arturo Ui a asimilat un adevăr care l-a făcut să devină ceea ce era: „numai moartea e gratis”.

Tot acest spectacol-metaforă despre cum se transformă puterea în dictatură, aşezat în spaţiul teatrului de cabaret, cu costume de cabaret, cu cortina roşu-portocalie, care se prăbuşeşte peste actori din când în când, ar putea avea un impact real, dacă scenele n-ar fi atât de mult prelungite, dacă gesturile ar fi mai clare, împuşcăturile nu ar fi atât de zgomotoase, dacă timpul n-ar fi atât de dilatat. Mai exact, dacă regia n-ar fi insistat să arate o mostră de „teatru epic”…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.