Ascultaţi vocea umană cu inima!

Jean Cocteau: „O capodoperă este o partidă de şah câştigată prin şah mat.” Mat. Învingătorii, actriţa Oana Pellea şi scenografa Iuliana Vîlsan supunându-se gestului minunat al regizoarei Sanda Manu, ne-au smerit cu lacrimi de emoţie şi de bucurie. Textul scris acum mai bine de 80 de ani este perfect actual. Şi nu este literă, nu este cuvânt, ci suflet. Sufletul unei femei care cere o amânare. O minciună care să mimeze tandreţea. Femeia pulsând la capătul firului. Telefonul să fie, oare, personajul principal? Vocea Oanei Pellea. Alergând în faţa bărbatului pe care-l iubeşte cu disperare. Împedicându-se de un cuvânt răstit. Julindu-şi gândul. Ridicându-se în şoaptă. Cine pe cine iubeşte? Cine pe cine minte? Cine pentru cine încearcă să moară sau să trăiască?

„Vocea umană”, piesa pe care Jean Cocteau a scris-o acum mai bine de 80 de ani, este cumplit de actuală. Aproape aceeaşi femeie, aproape acelaşi bărbat, cu siguranţă aceeaşi iubire care nu se poate plăti decât cu sine însăşi, aceeaşi lene în a acţiona – a lui, acelaşi licăr de speranţă – pentru ea, aceeaşi comoditate şi aceeaşi convingere – tot ale lui – că banii pot înlocui dragostea. La ultimul promis telefon Ea îşi mărturiseşte iubirea, El încearcă să-şi justifice laşitatea. Banii fac jocul, …jocul vieţii şi al morţii în deşertul de civilizaţie. Societatea modernă îşi cere tributul. Banii înclină talerul, nimic nu cântăreşte mai mult decât aurul.

Vocea Ei,  o auzim, îi simţim, din fotoliul spectatorului, vibraţia. Ca această voce să poată fi văzută de spectatori, scenografia Iulianei Vîlsan se retrage în tonuri de gri ordonate în forme geometrice, ca reflex al echilibrului interior pe care va trebui să-l restabilească protagonista.

Jocul Oanei Pellea se concentrează în jurul telefonului. Cât îi permite, simbolic, firul. Atât. Economia de mijloace se răzbună în tensiunea uneori, fizic, abia suportabilă. Actriţa însăşi parcă ia chip oarecare şi o lasă pe Ea să vorbească.

Sanda Manu, Oana Pellea şi Iuliana Vîlsan. Trei generaţii, trei artişti pentru care cuvântul „teatru” se scrie doar cu majuscule – TEATRU.

„Prietenia e considerată deşertăciune, într-o epocă aspră şi grăbită. Ce este prietenia pentru acela care ar sacrifica-o pentru un principiu? Ce este prietenia într-o lume care dispreţuieşte delicateţea inimii? Nu mă interesează, spun ei. Cine plânge la urmă, plânge mai bine ” – Jean Cocteau, alte celebre vorbe. Dar prietenia adevărată este iubire. Iubirea, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel. Semn de prietenie, semn al iubirii, aplauzele celor prezenţi în sala Teatrului Metropolis, miercuri seară, pe 16 noiembrie, la premieră. Primus inter pares, aplaudând în picioare, maestrul Radu Beligan.

Aplauzele noastre.