Așteptări împlinite cu vise spulberate

În repertoriul cuminte al Teatrului Mic, care merge pe o linie prea precaută, prea ternă, după ce și-a deschis porțile pentru câteva spectacole cu/de/ pentru tineri, produse/ preluate și găzduite de Teatrul Foarte Mic, își face acum loc unul dintre acele spectacole ce are toate datele să atragă spectatori dintre cei mai diverși.

Regizat de Radu Iacoban, care și-a încercat mâna în mediul independent în ultimii, regizând și semnând câteva texte dramatice, printre care și acesta, „Casa cu pisici” este, pe de o parte, o exemplificare a ideii că se poate face teatru bun cu mijloace materiale modeste, chiar mici. În altă ordine de idei, noul spectacol, care a avut premiera când stagiunea se apropie de sfârșit, nu se ambiționează să fie un experiment, nu are nicio dimensiune inovatoare la un nivel sau altul, nu pare să urmărească afirmarea vreunei „viziuni regizorale”, nu are nimic demonstrativ sau… „special”. În contextul actual poate fi, dimpotrivă, un exemplu că, uneori, ceea ce numim în general critic, „cărare bătută” poate duce la o destinație bună.

Căci la o destinație bună – o stare, un gând, o întrebare pentru fiecare spectator – ajunge simplu, după o oră și jumătate de „drum” spre intimitatea dureroasă a unor povești de viață care au norocul să fie spuse de trei actrițe cu excepționale calități. „În dulcele stil clasic”, așadar, „Casa cu pisici” se afirmă imediat și exclusiv ca spectacol de actorie, unul care vorbește bine limba universală a emoției ce se transmite la oricare spectator. Căci fiecare găsește aici, în funcție de individualitate, se înțelege, un spectacol al lui: unul vede poezia, unul psihologia, unul lăcrimează ca la o telenovelă, unul poate (re)descoperi melodrama, altul poate vedea teatrul acela care nu „se învechește” grație unor proprietăți sigure.

În „Casa cu pisici”, spațiu al destinelor frânte, delimitate de pisicile împăiate ale unei femei cu o viață împăiată, se încurcișează zborurile frânte a trei personaje, cele pe care le vedem pe scenă, și se insinuează, cu o doză controlată de patetism, visele spulberate și aburdul din vieților unor personaje absente. Netrăitul plutește la lumina apăsătoare din scena fără viață, în care sunt schițate realist obiectele unei vieți închise: totul are câte un capac, țigările se ascund prin cotloane, ca și sticlele de alcool. Elena (Emilia Dobrin), Alexa (Ilinca Manolache) și Mara (Corina Grămoșteanu) se întâlnesc în acest spațiu care trimite inevitabil cu gândul la casa din „Marile speranțe” și ceva din Miss Havisham o învăluie pe stăpâna locului încă de la început, în ciuda umorului (evident, ironic) din prima scenă. Elena se dezvăluie treptat, în crescendo, precum și celelalte două personaje, precum și poveștile în sine. Pe crescendo clasic e construit, de altfel, acest spectacol de emoție, care este, în primul rând, spectacolul Emiliei Dobrin.

Ființă a viselor frânte, personajul ei are de toate: dramatismul inerent unei femei prizonieră a propriilor neputințe, neîmpliniri, neiubiri, naivitatea unei făpturi învinse de abstracțiunea pe care o numim „viață”, cruzimea omului care nu și-a văzut niciun vis cu ochii, cinismul femeii care nu a strălucit, intoleranța învinsului, umorul amar și toate nebunia suferinței, punctul culminant al evoluției sale scenice. „Sufletul actorului”, scria Adrian Pintea, „este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe neștirbite, alte suflete…” În această piață pustie actrița Emilia Dobrin primește, pentru personajul Elena, toată urâțenia omului și toată nefericirea lui, descrisă în biblioteci întregi.

Singură și însingură, înconjurată de obiecte fără viață într-o casă fără viață, Elena își trăiește agonia. Bântuită de balerina care n-a ajuns niciodată, de dragostea pe care n-a atins-o niciodată, Elena se zbate în lungul drum al zilei către noapte, însoțită doar de umila, devotata Mara, și ea protagonista unui destin – previzibil, s-o recunoașteam – pe care spectacolul îl dezvăluie încet, fără surprize mari, dându-i Corinei Grămoșteanu ocazia să construiască direct, curat, un personaj asemenea, care aduce în scenă universul naiv al omului rural. Pe acest drum chinuitor, presărat cu umbre din trecut, căci prezentul nu există, și suflete plecate, apare, la un moment dat, Alexa. „Fiica rătăcitoare”, cum însăși mama ei o numește, se profilează din exterior, într-o umbră stranie… O siluetă feminină tăcută pătrunde, cu lumina ei, în întunericul de care a fugit cu ani în urmă. Fără veste, fiica se întoarce la mama imposibilă. Fragilitatea străinei ce revine într-o casă în care nimic nu e cum trebuie, dorința de a înțelege, dragostea pentru o familie inexistentă etc. își găsesc o expresie convingătoare în stranietatea Ilincăi Manolache, care descifrează nuanțat o partitură deloc ușoară. Pentru ca Alexa să se întoarcă, în cele din urmă, cumva, la copilăria pierdută.

Imposibilitatea copilăriei și neputința fericirii, așadar, în trei personaje și mult mai multe vieți, căci mai ales viețile netrăite se răzbună în „Casa cu pisici”. Franchețea cu care creează emoția și invită gândul, coerența și transparența întregului, asumarea riscului de a fi antitrend sunt fațetele unui spectacol de ținută – înainte de toate, să repetăm, un spectacol de actorie care aspiră foarte sus.

Teatrul Foarte Mic

„Casa cu pisici”, de Radu Iacoban

Regia: Radu Iacoban

Distribuția: Emilia Dorin, Corina Grămoșteanu, Ilinca Manolache

Scenografia: Mihaela Ularu

Light design: Bogdan Gheorghiu