Comunicarea pare a fi cheia succesului zilei de astăzi. Deşi nu pare atât de complicat să le transmiţi celorlalţi un mesaj, se pare că nu e suficient doar să formulezi o idee pe care să o trimiţi în lume. Dacă ai un gând şi vrei să te faci auzit, e de preferat să te adresezi unui expert în comunicare. El va prelua banala ta idee şi o va îmbrăca frumos, cu haine de firmă, care să o facă atractivă şi demnă de a fi ascultată. Degeaba ai tu ceva de spus, dacă nu spui cum trebuie. Iar acest cum trebuie a devenit atât de sofisticat, încât nu prea mai poţi să te joci cu vorbele şi nu îţi permiţi să nu ştii măcar abc-ul codurilor care descifrează limbajul corpului şi mesajele subliminale. Există câte o cărticică pentru orice şi alte o mie de site-uri. Nu mai e safe să bâjbâi printre semne şi medii de comunicare neştiutor şi inocent. Nu mai e loc pentru vorbe care spun doar ceea ce vor să spună. E musai să fie ceva în spatele lor. Vulturii cu ochi formaţi şi agili vor găsi precis un viermuş de semn schimbat în intenţia ta simplă. Precis e un twist pe undeva şi albul nu e doar alb, iar negrul e ceva mai mult decât atât.
Ne-am obişnuit să răstălmăcim vorbe şi să analizăm la sânge unghiul în care e ridicată o sprânceană într-o fotografie. Suntem suspicioşi, bolnavi de scenarită şi vedem maşinaţiuni întortocheate în cele mai simple gesturi. Nimic nu e ceea ce pare a fi şi e nevoie de multe explicaţii pentru a ne asigura de intenţiile unui gest. Trăim complicat şi ne place. Ne afundăm din ce în ce într-o viaţă virtuală care ne învaţă mai multe decât avem nevoie să ştim. Şi trăim între paradoxuri de care ne temem, dar din care ne hrănim cu voluptate. Postăm de bună voie unde suntem, ce facem, cu cine anume şi cum ne simţim, dar avem grijă să acoperim cu o pătrăţică de bandă adezivă camera video a laptopului ca nu cumva să fim spionaţi. Pornim GPS-ul smartphone-ului, dar avem ceva împotriva camerelor de supraveghere de la colţ de stradă. Pretindem intimitate şi o dăm pe gratis live pe Facebook. Îi acuzăm pe ceilalţi de voyeurism, iar noi înşine nu suntem altceva decât exhibiţionişti. Lumea în care trăim ne-a luat-o înainte şi noi gâfâim dezlânat într-o alergare tălâmbă, ne împiedicăm în nimicuri şi tragem cu coada ochiului în stânga şi în dreapta, doar-doar colegul de culoar ştie mai bine ca noi cum să îşi sincronizeze mişcările disperate ca să putem şi noi copia măcar un print cât de cât decent. Dar nu e cazul. Suntem o turmă atroce care nu ştie că se autodevoră. Şi nici măcar la linia de sosire nu există vreun premiu. Doar epuizare şi exces de energie cheltuită aiurea.
În lumea asta întoarsă cu spatele la logica elementară, în care totul este permis atâta timp cât sună bine în teorie, în care zi de zi anomaliile se afirmă tot mai comod ca normalitate, există o ultimă şansă la decenţă: asumarea. Şi doar formală, ca a unui politician bun de gură care îşi asumă senin fără nicio consecinţă repercusiunile dezastrului produs de acţiunile sale. O asumare lucidă şi demnă a deciziilor luate şi a traseului urmat în consecinţă. În artă, mai ales, unde egourile semeţe stau de multe ori la aceeaşi masă, e nevoie de acest gest de normalitate. De o sinceritate netrucată care să economisească timp şi explicaţii redundante. O luare de poziţie onestă în raport cu propria persoană. Sunt cine sunt şi fac ce fac pentru că aşa vreau. Nu pentru că sună bine, nu pentru că e politically correct, nu pentru că îmi doresc să fiu mai şef decât alţii, nu pentru că vreau să mă îmbogăţesc din asta, nu pentru gustul dulce şi etilic al puterii. Deşi, de cele mai multe ori, adevărul din spatele vorbelor frumoase şi al lacrimilor care sclipesc exact la momentul oportun este tocmai acesta.
Auzim tot mai des că e nevoie de un mic compromis, că trebuie să înveţi să urlii ca lupii, că e bine să ştii să te descurci în viaţă şi să zâmbeşti frumos de mai multe ori decât e cazul. Dar asta se spune pe la colţuri, la mese mici, în penumbră. Ar fi, poate, mai onorant să ne asumăm cu toţii condiţia descurcăreţului care găseşte portiţe prin viaţă şi să nu purtăm la rever cu prea multă mândrie insigna de campion al destinului. Mizele noastre sunt mult mai mici decât ni le închipuim. Învăţăm atâtea tactici pe care le aplicăm sârguincios, ne facem atât de mulţi prieteni pe care să îi folosim, petrecem istovitor de mult timp punând cap la cap frânturi de planuri care să garanteze un succes atât de insignifiant de fapt, cât un Like şi un Share, ne lăsăm trăiţi de o viaţă pe care nu ne-o dorim şi la final marele premiu e o bere la pet. Chiar merită tot efortul de a deveni expert în comunicarea minciunii?
Şi chiar şi aşa, singura satisfacţie reală poate exista doar asumat. Cu o ultimă zvâcnire a unei coloane de mult tasate de atâtea încovoieri în faţa unuia şi a altuia, se mai poate reveni la o verticalitate târzie prin asumare. Cât mai poţi tu de cinstit. Cât mai poţi tu de sincer după tot periplul de mici şi mari neadevăruri şi jumătăţi de minciună. Şi odată făcut saltul ăsta mortal, la aterizarea forţată, chinuitoare şi cu ceva daune, coaste, mâini şi picioare rupte, imaginea puţin şifonată, deci, puţină recuperare, nişte ghips pe ici, pe colo şi cusături la vedere vei şti că a meritat.
Print