„Atelierul”, mode, tendinţe şi direcţii

Imagine din spectacolul „O… ladă”

Au mai rămas două zile din ediţia a XXI-a a Festivalului Internaţional de Teatru „Atelier”, care, după zece ani de preumblări prin Sighişoara, Baia Mare şi Satu Mare, s-a întors în 2014 la Sfântu Gheorghe, la Teatrul „Andrei Mureşanu”, locul unde Radu Macrinici l-a creat în 1992, înarmat atunci „cu o maşină de scris interbelică şi un telefon cu disc”. „Atelierul” a rămas cel mai vechi festival internaţional de teatru din România şi, aşa cum o arată şi selecţia din acest an, realizată de acelaşi Radu Macrinici, director artistic al Festivalului, a încercat să-şi păstreze linia şi scopurile iniţiale, care i-au creat în timp o individualitate şi o identitate greu de atacat: „nonconformismul, modernitatea, deschiderea spre varii forme spectacologice, căutarea unui (nou) drum artistic”. Într-o inflaţie de festivaluri mai mult sau mai puţin justificate, mai mult sau mai puţin cu sens, Festivalul Atelier, cu hopuri şi opinteli, încearcă să nu facă rabat de la calitate şi, în acelaşi timp, să fie un bun observator al evoluţiilor şi involuţiilor unor tendinţe, al unor direcţii, al unor trasee. Punerea laolaltă a unor producţii diverse – unele dintre ele incomode, care-şi propun mai puţin succesul la public şi mai mult căutarea (fie ea mai puţin reuşită artistic) – altele care au devenit deja mici hituri în lumea noastră teatrală (precum „Parallel” şi „Zic Zac”), este un merit în sine.

Sfântu Gheorghe este însă un oraş în care publicul are nevoie de ceva timp ca să se reobişnuiască în parte cu acest tip de teatru şi cu acest tip de încercare artistică. Sala a fost plină la „O… ladă”, în regia lui Alexandru Dabija, a fost plină şi la „Pulcinella” lui Gaspare Nasuto, din Italia, şi la alte câteva, dar nu la toate. Pentru că „experimentul”, sau orice înseamnă el în teatrul românesc, nu e cel mai bun cârlig pentru un public dispus să plătească 150 de lei pentru o şuşă comică venită în turneu, cu vedete care zâmbesc de pe afişe colorate, dar mai puţin dispus sau mai puţin generos în a descoperi un drum nebătătorit. Publicul românesc, la Sfântu Gheorghe şi nu numai, preferă să nu rişte. Merge la numele consacrate, automat garanţie a calităţii, şi la titlurile premiate. Ceea ce a fost valabil până acum şi în Festivalul „Atelier”.

Imagine din spectacolul „Leonce și Lena”

Selecţia lui Radu Macrinici este un posibil răspuns la întrebarea „Ce (mai) înseamnă azi originalitatea?”. A invitat la Sfântu Gheorghe spectacole cu un destin interesant în peisajul teatral al momentului. Unele dintre ele foarte la modă, cu nume la modă, care în timp au transformat „cercetarea” în manieră şi o folosesc ca atare, altele, încercând formule dificile, asumat dificile, şi transformând tocmai această asumată lipsă de deschidere şi de transparenţă într-un merit în sine. Vedetele de până acum ale festivalului au fost, previzibil, „Castingul dracului”, în regia şi scenariul lui Radu Afrim (Teatrul Naţional Târgu Mureş – Trupa „Tompa Miklos”), „O… ladă”, în regia lui Alexandru Dabija (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ), „Hamlet” în regia lui Bocsardi Laszlo (Teatrul „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe) şi „Leonce şi Lena” în regia lui Vlad Cristache (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila). Fiecare dintre ele o propunere reală, mai mult sau mai puţin reuşită… dar având toate în comun o trăsătură care, de altfel, bântuie teatrul românesc actual: o formă de narcisism regizoral, mai mult sau mai puţin camuflat. Lângă ele, creaţii care se încadrează bine în tema şi direcţia festivalului, necesare pentru că diversitatea este necesară şi sănătoasă în orice mişcare teatrală şi artistică, necesare pentru că arată că nu întotdeauna „a căuta” înseamnă „a găsi”, dar că spaţiul pentru a greşi este unul esenţial. Şi în asta constă poate meritul principal al „Atelierului”.

După „Procesul” pus în scenă de Dora Barta după Franz Kafka, la Teatrul de Mişcare „Studio M” din Sfântu Gheorghe, câţiva spectatori erau revoltaţi de „absurditatea” unui asemenea spectacol, „fără sens, fără idee şi care n-are nicio legătură cu spiritul lui Kafka, un spectacol cu o regie greşită, în care actorii au crezut prosteşte”, iar alţii erau tulburaţi: „au fost scene în care mi s-a făcut pielea de găină, nu zic că am înţeles toate simbolurile, dar în anumite scene mi-a venit să plâng”…

Imagine din spectacolul „Zic Zac”

După „Ce drog mi se potriveşte?” de Kai Hensel, cu Elena Popa, în regia lui Cristian Ban de la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, terminat târziu în noapte, câţiva dintre cei din sală era revoltaţi „pentru că a fost o pledoarie pentru consumul de droguri”, alţii, încântaţi pentru că, „deşi a fost o simplă lectură, cam fără regie, a fost mişto că te-a făcut să te gândeşti la faza asta cu drogurile”. După „Hamlet”, tăcere… După „O… ladă”, entuziasm aproape general, mai ales pentru interpretarea Sfintei Duminici (Victor Giurescu)…

Mai sunt două zile din Festivalul „Atelier”, încă cinci spectacole în concurs, iar mâine seară juriul format din Iulia Popovici (preşedinte), Oana Stoica, Radu Dinulescu, Nicu Mihoc şi Marius Deac va acorda cele zece premii. Până atunci, dacă sunteţi în apropiere de Sfântu Gheorghe, unde ploaia s-a mai oprit puţin, dacă vă tentează cele mai noi tendinţe din teatrul românesc şi nu numai, în aceste două zile programul e dens. „Viaţa normală” de Christian Lollike, în regia lui Radu Afrim, „Tipografic majuscul” în regia Gianinei Cărbunariu şi „Parallel” în regia lui Ferenc Sinko şi a Letei Popescu, toate trei în această seară, începând cu ora 17.30. Iar mâine, „Zic Zac”, de Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu şi „Geografia inutil” de Peca Ştefan, în regia lui Pedro Bennaton.