Ding, scroll, memento, snooze, notificare, new mail, blup, What’s up call, Facetime call, Shazame, Instastory, #, sms, apel în aşteptare; alarme, sunete, clinchete şi luminiţe care ne atrag atenţia 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Ne distrag, de fapt, atenţia. E nevoie de un singur murmur venit din telefon şi activitatea în desfăşurare e detrunată, fie şi preţ de o secundă, cât să verificăm ce anume ne cheamă cu cântec de sirenă codificat pentru fiecare aplicaţie în parte. De cele mai multe ori nu e nimic urgent. Ne-am obişnuit ca majoritatea bulinelor roşii din colţul pictogramei de e-mail să fie spam-uri pe care le ştergem fără ca măcar să le citim titlurile până la capăt. Şi, totuşi, când apare o bulină roşie în colţul pictogramei automat verificăm. Am devenit foarte alerţi mereu. Cu urechea ciulită la orice zgomot, cu un ochi aruncat pe furiş din când în când spre ecran, parcă oricând gata să începem o nouă activitate.
Lăudatul multi-tasking, acea calitate de om cu o mie de braţe care poae să facă de toate deodată, care rezolvă situaţii urgente, ia decizii optime în condiţii de stres, se adaptează rapid, acele trăsături forte pe care le scriem ordonate într-o listă îngrijită în CV-ul cât mai actualizat – capacitatea de a fi omul prezentului – toate sunt, de fapt, însemnele fragmentării noastre. Cu cât mai performanţi am devenit în a ne disloca atenţia, cu atât mai șubredă ne-a devenit concentrarea. Trecem cu uşurinţă de la o activitate la alta, stingem mici incendii ce par vitale, dar, de fapt, aruncăm pături ude pe problemele majore pe care le lăsăm undeva în pendding, pentru că nu mai avem capacitatea de a ne concentra pe termen lung. Atenţia şi concentrarea par sinonime parţiale, însă, în practică, au devenit invers proporţionale.
Ochii noştri fac instant switch-ul de la o aplicaţie la alta. Şi degetele noastre. Realitatea ne-a devenit un uriaş ecran pe care închidem şi deschidem ferestre, minimizăm şi accesăm altele noi, din câteva click-uri trecem cu viteză prin tot to do list-ul existenţei cotidiene. Dar mintea atât de divizată şi ocupată cu sarcini din ce în ce mai scurte, a început să refuze privirea de ansamblu. Capacitatea noastră de a privi the big picture s-a redus considerabil. Facem mai puţine legături între piesele puzzle-ului şi privim miop, cu ochii mijiţi doar bula din faţa noastră. Nu mai punem informaţiile cap la cap, nu prea ne mai obosim cu asocierile şi sensurile denotative, pentru că it is what it is şi trecem repede la o nouă căsuţă pe care să o bifăm ca rezolvată.
În sala de spectacol este simptomatică aprinderea intermitentă a ecranelor ca într-o instalaţie de pom de Crăciun defectă. Anunţul referitor la „închiderea telefoanelor mobile”, indiferent de forma în care este făcut, mai oficial, mai cald, mai personalizat, mai haios, mai sec, mai cum ar fi să fie, are efect doar asupra intensităţii sonore a gadget-urilor. Soneria Nokia tune a fost înlocuită cu vibraţiile din poşete. E un pas. Mic. Dar nuanţat. Ecranele luminoase, însă, persistă. Şi nu datorită calităţii actului artistic. Chiar independent de ea. Din cauza calităţii scăzute a concentrării de care am început să suferim tot mai cronic. E suficient să simţim o vibraţie, şi atenţia se mută instantaneu către ce ar putea să o fi determinat. Şi doar verificăm. Atât. O secundă. Atât cât să citim banner-ul de notificare. Dar în acea secundă punctul focal s-a mutat şi schimbul de informaţii dintre sală şi scenă a fost scurtcircuitat.
Funcţionăm din ce în ce mai schizoid, iar acest du-te-vino dintre punctele haotice ale atenţiei dispersate face din ce în ce mai complicată comunicarea din sala de spectacol. Mijloacele de expresie se adaptează şi recuperează pe parcurs, prin încercări ad-hoc, terenul pierdut în faţa multiversului de ispite care ne tentează focusul. Bătălia inegală pe care o duce teatrul se duce pe câmpul de luptă al timpului şi atenţiei. Omul începutului de secol e mai ocupat şi mai puţin atent. Trebuie cumva scos din rutină şi convins să acorde exclusivitate timp de două ore unei poveşti. Pare simplu. Dar deja, în cele două minute de când citeşti acest articol ai auzit un ding, ai răspuns la un sms, ai închis un pop-up şi dacă se întâmplă să nu o fi făcut, te gândeşti să verifici, totuşi, telefonul, just to be sure.