Lipsa de emfază, naturalul deloc studiat, asumarea unui stil care s-a definit din ce în ce mai clar de-a lungul celor doisprezece ani de existență au făcut ca trupa de teatru Auăleu (Timișoara) să fie, indiscutabil, un must see. Fără mimarea didactică a interesului, fără falsă modestie, fără autoproclamări pompoase: „noi nu o să îţi spunem că [spectacolele noastre] sunt cele mai bune, frumoase şi furtunos aplaudate. Ele sunt simple, directe, aspre şi nefardate”, o afirmă chiar ei. „La AUǍLEU se vine lejer, în haine de stradă, pentru că nimeni nu etalează nimic nimănui”. Iar schimbul este perfect echitabil. Pentru că, renunțând la „etalări”, și de o parte, și de cealaltă, în relația spectator-artist se pleacă de la premise corecte, iar, ca urmare, ceea ce vedem pe scenă (a se citi „în cameră”) este onest. Hohotele de râs sunt din toată inima, amărăciunea e reală, oftatul – din toți rărunchii, iar aplauzele de la final –, cu-adevărat sincere. Teatrul pe care-l practică e unul în care, ca spectator, ești condus cu multă intuiție către ieșirea esențială din zona de confort (teatral), în care râzi pe îndelete, dar „nu e râsul tău”.
De doisprezece ani, trupa face teatru de calitate. Râsu’-plânsu’ ce acompaniază spectacolelor celor de la Auăleu vine cu umor croit cu mare finețe, dar și cu melancolia care sălășluiește în teritoriul profunzimilor. Modul lor de a face teatru îmbină în mod fericit atât zona de entertainment, cât și pe cea de reflecție — niciuna nu cedează tentațiilor succesului facil. Trupa și-a urmat drumul cu muncă, perseverență și îndărătnicie, făcându-și din statutul de „independent” un blazon. Spectacolele sunt mult așteptate de public (premierele sunt rare – nici nu pot fi altfel!), la fel și evenimentele pe care le girează. Auăleu a crescut odată cu fanii săi (cuvântul nu e ales întâmplător). Nu zadarnic își fac un titlu de mândrie din relația cu publicul: „Auăleu nu are premii, are public!”
Auăleu s-au definit constant prin producțiile „camerale” degustate ca teatru de „curte și garaj”, apoi în micul „loc lejer” extrem de primitor de la Scârț. Spațiul — teatral în sine — găzduiește și un muzeu care prilejuiește rememorarea și oferă o perspectivă diferită asupra modalității de păstrare a istoriei. Muzeul Consumatorului Comunist invită la vizitarea trecutului „cotrobăind cu privirea, auzul și pipăitul!” Viața de zi cu zi în comunism, prin istoria unor obiecte e de natură să refacă un întreg traseu al amintirilor la nivel micro și macro – ce pot da măsura asupra perfidiei regimului. Jocurile și jucăriile copiilor, manualele și obiectele de școală, articole de menaj, sticlele de sifon, discuri, pești de sticlă sau alte bibelouri, „cam tot ce aveau românii pe acasă”, inscripții, semne, lozinci, respectiv pot creiona, fie și fragmentar, odioasa epocă.
Mai mult decât atât, mi se pare că demersul de aide-mémoire este unul extrem de consecvent: spectacolele jucate fac apel la memoria și istoria de dată recentă. Muzeul trimite la realitățile comuniste pe care unii dintre vizitatori le-au trăit, iar alții le pot vedea mediate prin încăperile care refac o locuință comunistă. Un alt nivel de „conservare” este dat de inițiativa lui Ovidiu Mihăiță de a cuprinde într-un volum textele de scenă testate, alături de colegii de trupă și apoi lăsate „la dospit”. HUOOOOO!!! sau 3 piese pentru scene mici (Editura Fundaţiei Interart Triade, 2017) și care include HUOOOOO!!!, Mens Sana in Corporatist Sano și Casa din copac. Despre volum am scris cu altă ocazie. Notez aici doar că, din perspectiva capsulelor de memorie, ele țin seama vremurilor în care trăim. Textele sunt scuturate de orice artificii, cernute în replici care compun dialoguri savuroase, cu personaje pe care le poți / în care te poți identifica ușor. Umorul garnisește bine realitățile la care cititorul se poate racorda, revolta („Totul este huiduibil”, ne-o spune foarte convingător unul dintre personaje), în care poate găsi semne ale umanității sau ale lipsei acesteia, dar nu este privat nici de visare. Autorul scrie pe coperta a patra a volumului: „Aceste texte sunt o notă de subsol a vremilor în care ne zbatem cu succes, niște cicatrici lăsate de timpurile pe care cu adâncă exaltare ne facem că le trăim. Ele stau mărturie chinului pe care îl îndurăm voioși, zilnic. […] Pe lângă faptul ca unora le aduce bani, altora faimă, iar unii profită de pe urma lui, teatrul poate fi & un excelent instrument de represalii. Ascuțită bine, această săgeată a lui, cuvântul, nu va face să curgă sânge, dar poate înțepa. Teatrul poate fi & incomod. Mai incomod decât statul la cozi, prin biserici sau la birou”.
Spectacolele semnate de Auăleu, înființarea Muzeului Consumatorului Comunist, publicarea volumului de texte ale lui Ovidiu Mihăiță oferă motive și contexte de a privi asumat și implicat istoria (personală, locală, națională, internațională) prin mărimea lupei prin care alegem să privim.
Print