Început anul trecut, proiectul UNITER ce se doreşte un gest recuperator pentru cultura română, care n-a avut acces până acum la o parte importantă a operei dramatice a lui August Strindberg, se concretizează în această toamnă, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, când va avea loc lansarea celor cinci volume cu traduceri în premieră ale textelor autorului suedez, realizate de Carmen Vioreanu.
„August Strindberg, un veac de (re)lectură” este o încercare de a readuce în atenţia publicului din România o operă aproape uitată sau prea puţin exploatată, şi nu întâmplător asta se întmplă la o sută de ani de la moartea scriitorului care, pe lângă piesele de teatru ce au stârnit reacţii violente la acel moment, a lăsat în urmă şi peste 30 de scrieri de ficţiune şi autobiografice, şi trei „cărţi albastre”, un fel de enciclopedii personale de alchimie şi ocultism.
Ce şi-a propus UNITER prin acest proiect, început în toamna anului trecut cu un studiu monografic despre August Strindberg, scris de Ileana Berlogea, lansarea fiind atunci urmată de un spectacol-happening, „Drumul cel mare”, al Anei Boariu? Să-l readucă pe Strindberg în atenţia publicului larg. Iar lansarea celor cinci volume cuprinzând douăsprezece piese – „Soţia domnului Bengt”, „Călătoria lui Per”, „Spre Damasc – I, II, III”, „Paşte”, „Advent”, „Crimă şi crimă”, Saga Folkungerilor”, „Gustav Vasa” , „Erik al XIV-lea” şi „Master Olof” – va fi însoţită de mai multe evenimente conexe. Un workshop susţinut de Cătălina Buzoianu la Curtea Veche de la Palatul domnesc se va desfăşura pe toată perioada FNT, pe fragmente din piesa „Spre damasc”, iar publicul va avea intrare liberă.
Apoi, un alt eveniment important va fi lectura-instalaţie-performance, realizată de Ana Boariu la Teatrul Foarte Mic, după piesa „Paştele”, având ca temă-titlu „Percepţia omului între limită şi deschidere”. Studiul de clasă realizat de Adrian Titieni cu studenţii anului III de la UNATC Bucureşti, după „Călătoria lui Per…” va fi lucrat şi prezentat tot cu acest prilej, iar o serie de conferinţe în care opera lui Strindberg va fi prezentată şi discutată din trei perspective, teatrală, literară şi teologică va completa programul iniţiat de UNITER în contextul centenarului din acest an. De altfel, în Festivalul Naţional de Teatru există o secţiune dedicată dramaturgului suedez şi intitulată „2012 – Strindberg, înaintaşi, urmaşi”, în cadrul căreia va fi prezentat şi singurul spectacol montat în această stagiune după un text al lui, Domnişoara Iulia”, în regia lui Felix Alexa, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
O existenţă extrem de tumultuoasă, trăită la limita dintre „aici” şi „dincolo”, dintre nebunie şi normalitate, viaţa lui August Strindberg e un mic univers fascinant în care la o sută de ani de la moarte te poţi rătăci cu plăcerea excursionistului de secol 21, ce vrea să descopere şi să-şi amintească… Câteva cuvinte, scrise de el însuşi, sunt cea mai bună invitaţie: „Iată cum mă gândesc la viaţa mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permiţându-mi astfel să devin dramaturg şi să descriu toate stările de suflet şi toate situaţiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viaţa mea ar fi decurs liniştită şi fără probleme, n-aş fi avut nimic de descris.”
O scurtă incursiune în lumea lui, pornind chiar de la autobiografia „Fiu de slujnică”, în care el însuşi îşi amintea cu amărăciune copilăria petrecută în şcolile tiranice de la Stockholm şi din alte oraşe suedeze, precum şi rigoarea de natură religioasă în spiritul căreia a fost educat, ar arăta aşa… Fiu al unui burghez înstărit şi al unei slujnice dintr-un birt, singuraticul August, deşi curios faţă de lumea din jur, avea să se întrebe multă vreme de ce e dăunătoare inteligenţa, aşa cum credea mama lui, care s-a stins când el avea 13 ani.
În adolescenţă, fascinat de formule, a studiat intens chimia şi a dorit să devină medic, cu un ochi în tratate şi cu celălalt spre întâmplările şi personajele de pe scenele Teatrului Regal din capitala Suediei. În fiinţa lui existau încă de pe atunci cel puţin două identităţi: una interesată să desluşească mecanismele naturii şi ale obiectelor din jur şi alta dornică să experimenteze prin simţuri şi să privească înlăuntru. După ce a eşuat la un examen de chimie, a început să studieze disciplinele umaniste la Universitatea din Uppsala în 1870, începând să acorde mai mult timp interesului pentru alchimie.
La nici 21 de ani, a repurtat o victorie de imaginat într-o societate încremenită în tradiţii, care însă intra în contact cu darwinismul: i s-a montat la Teatrul Regal prima piesă, intitulată „La Roma”. Tumultuoasă, intensă şi imprevizibilă, existenţa lui Strindberg se va desfăşura în culisele teatrelor, în orgii sexuale, în singurătatea biroului plin de scrierile mistice şi oculte, în şedinţe de spiritism, în sanatorii de recuperare psihică, în compania analfabeţilor şi a mai-marilor Suediei. Din vieţile trăite s-au născut vieţile închipuite din cărţile sale.
Strindberg a părăsit Universitatea din Uppsala în 1872, fără diploma de absolvire, hotărât să ridiculizeze elita universitară, ceea ce a şi făcut în mai multe povestiri. Se întâmpla după ce primise sprijinul financiar al regelui Carol al XV-lea şi scrisese una dintre piesele lui importante: „Master Olof”.
Tânărul răzvrătit se face gazetar, apoi bibliotecar la Biblioteca Regală, se alătură boemilor din Salonul Roşu, la un restaurant faimos din Stockholm, se îndrăgosteşte de o actriţă care-şi părăseşte soţul, un baron, pentru el şi o ia de soţie. Tatăl, personajul absent, îi rămâne departe pentru totdeauna, absenţă care-i hrăneşte fantasmele literare. Scrie o istorie a poporului suedez, i se nasc două fiice şi un fiu, câştigă notorietate, dar se simte sufocat. Se mută la Paris, scrie „Confesiunile unui nebun” şi găseşte alinare în ideile lui Rousseau şi Nietzsche.
La sfârşitul anilor ’80, după ce întemeiase Teatrul Experimental la Copenhaga, se despărţise de naturalism şi divorţase de Siri după o lungă agonie, Strindberg a intrat în epoca „Inferno” (după cum a numit-o el însuşi), dominată de paranoia severă şi de consumul de opiacee, care-l vor trimite în lungi şederi în spitale de psihiatrie, care-i vor intensifica interesul pentru ştiinţele oculte.
Suferinţa omului, credea el, vine dintr-un plan transcendent şi este consecinţa fărădelegii. Influenţa credinţei catolice a tinerei Frida Uhl, cea de-a doua soţie, se vede şi în scrierile din această perioadă. Încurajat de Max Reinhardt, compune piese de cameră, gen dramatic inovator în cultura europeană, dar şi piese scurte despre Iisus Hristos, Moise, Platon sau Socrate.
Cel care credea că esenţa omului nu era gândul, ci visul, şi spunea „Vreau să întorc totul cu susul în jos ca să văd ce e dedesubt. (…) Totul trebuie pus pe foc, sfâşiat în bucăţi, ca să putem începe iar de la zero”, a murit pe data de 14 mai 1912, la trei ani după ce a pierdut Premiul Nobel la care se credea îndreptăţit, în faţa Selmei Lagerlöf, prima femeie şi primul cetăţean suedez care a câştigat această distincţie şi la doi ani după ce teatrul lui inovator, Teatrul Intim din Stockholm, a dat faliment.
Posteritatea avea să descopere în sertarele lui Strindberg scrisorile criptice pe care le schimbase cu Nietzsche şi fotografii făcute de scriitorul însuşi, într-un stil care întrecea cu mult preferinţele epocii…
Print