„Teatrul oprimaților” de Augusto Boal va apărea în această primăvară, în colecția Yorick a Editurii Nemira, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Vă oferim în avanpremieră un fragment în traducerea realizată de Georgiana Bărbulescu.
Prezenta carte caută să demonstreze că totul este, în mod necesar, politic, întrucât politicile reprezintă toate activităţile umane, iar teatrul este una dintre ele.
Cei care vor să separe teatrul de politică vor să ne inducă în eroare – ceea ce este o atitudine politică. În această carte, vreau, în egală măsură, să ofer câteva dovezi că teatrul este o armă. O armă foarte eficientă. De aceea, este necesar să luptăm pentru el. De aceea, clasele dominante încearcă permanent să ia în stăpânire teatrul şi să-l utilizeze ca instrument de dominare, modificând astfel însuşi conceptul a ceea ce înseamnă „teatrul”. Dar teatrul poate fi, în egală măsură, o armă de eliberare. Pentru aceasta, este necesar să se creeze formele de teatru corespunzătoare. Este necesar să se transforme.
Cartea de faţă prezintă câteva dintre aceste transformări fundamentale. „Teatru” însemna poporul cântând liber în aer liber; poporul era creatorul şi destinatarul spectacolului teatral, care se numea pe atunci „cânt ditirambic”. Era o serbare la care puteau să participe toţi în mod liber. A venit aristocraţia şi a stabilit diviziuni: unele persoane mergeau pe scenă – şi numai acele persoane puteau să reprezinte, în timp ce toţi ceilalţi rămâneau pe scaune, receptivi, pasivi; aceştia erau spectatorii, masele, poporul. Şi pentru ca spectacolul să poată reflecta eficient ideologia dominantă, aristocraţia a stabilit o nouă diviziune: unii actori erau protagonişti (aristocraţii), iar ceilalţi formau corul, simbolizând, într-o formă sau alta, masele. „Sistemul tragic coercitiv al lui Aristotel” ne învaţă modul de funcţionare a acestui tip de teatru.
A venit apoi burghezia şi i-a transformat şi pe protagonişti, care au încetat să mai fie obiecte ale unor valori morale, suprastructurale, devenind subiecte multidimensionale, indivizi excepţionali, la fel de îndepărtaţi de popor ca şi noii aristocraţi; aceasta este „Poetica noţiunii de Virtù” a lui Machiavelli.
Bertold Brecht răspunde la aceste Poetici şi transformă personajul teoretizat de Hegel ca subiect-absolut din nou în obiect, dar acum este vorba de un obiect al unor forţe sociale şi nu al unor valori ale supra-structurilor. „Fiinţa socială determină gândirea” şi nu viceversa.
Pentru a completa ciclul, mai lipsea ceea se întâmplă în prezent în atâtea ţări din America Latină – distrugerea barierelor create de clasele dominante. Mai întâi se distruge bariera dintre actori şi spectatori – toţi trebuie să reprezinte, toţi trebuie să fie protagonişti ai transformărilor necesare din societate. Este ceea ce relatează eseul „O experienţă de teatru popular în Peru”. Apoi, se distruge bariera dintre protagonişti şi cor – toţi trebuie să fie, în acelaşi timp, cor şi protagonişti; este Sistemul Coringa. Aceasta trebuie să fie Poetica Oprimaţilor – cucerirea mijloacelor de producţie teatrală.
Print