„Teatrul oprimaților” de Augusto Boal va apărea în această primăvară, în colecția Yorick a Editurii Nemira, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Vă oferim în avanpremieră un fragment în traducerea realizată de Georgiana Bărbulescu.
Oprimaţii şi opresorii nu pot fi confundaţi, în mod candid, cu îngerii şi demonii. Aproape că nu există în stare pură nici unii, nici alţii. Încă de când am început să lucrez cu Teatrul Oprimaţilor, am fost pus, de multe ori, în situaţia de a lucra cu opresori în mijlocul celor oprimaţi, precum şi cu unii oprimaţi care oprimau la rândul lor.
În 1977, lucrând cu nişte ţărani în Sicilia, în sudul Italiei, am pregătit o piesă în care prefectul oraşului Godrano era întruchipat ca fiind marele opresor al celor săraci. În timpul spectacolului Teatrului Forum, însuşi prefectul a apărut în piaţă şi a cerut să-l înlocuiască, nu pe protagonistul-oprimat, cum e obiceiul nostru, ci chiar personajul prefectului – adică el însuşi – pentru a-şi justifica mai bine acţiunile.
Prefectul era perfect conştient de ceea ce făcea; actele sale ostile şi argumentele de dreapta, pe scenă, n-au făcut decât să întărească toate convingerile pe care le aveau ţăranii în legătură cu el, în viaţa reală. Întrucât ştia ce făcea şi cum făcea, acel opresor nu putea fi transformat și nici nu se putea transforma pe sine în ceea ce nu era şi nici nu voia să fie; avea conştiinţa răului pe care-l provoca şi a beneficiilor pe care le obţinea din asta. A lucra cu omul acela era timp pierdut, o cutezanță inutilă. A lupta contra lui, da, merita… şi a fost înfrânt la următoarele alegeri.
Există şi opresori care ştiu ce fac, dar se apără zicând că nu au „altă ieşire”, deşi nu sunt de acord cu ceea ce zic că sunt siliţi să facă. Un exemplu este acel gardian care mi-a fracturat genunchiul într-o şedinţă de tortură de rutină, în 1971, şi-mi cerea iertare ori de câte ori dădea drumul la curent: „Scuză-mă, eu n-am nimic cu dumneata, te respect mult, eşti un adevărat artist, dar asta e slujba mea, am nevastă şi copii, am nevoie de salariu, trebuie să muncesc şi… dumneata ai căzut în programul meu…”.
Cu oameni cinici ca acesta nu se poate face nimic, după cum nu se putea face nimic cu acei poliţişti subordonaţi din ţările europene ocupate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care vânau şi predau victimele la Gestapo, pentru a fi ucise în lagărele de concentrare naziste. Argumentau că au familie şi că au nevoie de salariu… Şi, la urma urmelor, victimele erau doar evrei, comunişti, ţigani şi homosexuali… nu era mare lucru.
Oameni ca aceia – ridicoli emuli ai lui Pinochet şi ai altor bandiţi – nu pot fi absolviţi pe baza argumentului că sunt produsul unei societăţi, căci au fost crescuţi în societăţi care au produs şi persoane etice. Nicio societate nu-şi fabrică, „în serie”, cetăţenii – suntem cu toţii responsabili pentru actele noastre.
Am auzit uneori argumentul ruşinos că nici chiar „Hitler nu s-a născut monstru, societatea a fost aceea care l-a făcut aşa”. Cred, dimpotrivă, că nu ne putem preface că nu ştim că avem liber-arbitru şi suntem responsabili pentru alegerile pe care le facem, fiecare dintre noi, bineînţeles, într-o anumită situaţie politică şi socială concretă – puternică şi determinantă, dar nu exclusivă. Nici istoria popoarelor, nici biografia indivizilor nu e opera fatalităţii. Ne construim vieţile, care nu ne sunt scrise în liniile din palmă, citite de o ţigancă.
Nu putem acorda iertare şi oferi prietenia noastră celui care a optat pentru propriul profit cu preţul nefericirii celorlalţi şi a hotărât să se bucure de propria viaţă cu preţul morţii altora. Aceia care vor să-i ierte pe toţi, „să vadă ambele feţe ale problemei” sau „să vadă problema din toate părţile”, aceia care încearcă să justifice motivele opresorilor, sunt imobiliştii lumii.
Dacă ar fi adevărat că toţi au dreptate şi că toate motivele ar trebui să fie puse pe acelaşi plan, ar fi mai bine ca lumea să rămână aşa cum este. Noi, în Teatrul Oprimaţilor, dimpotrivă, vrem s-o transformăm, vrem să se schimbe continuu în direcţia unei societăţi fără oprimare. Asta înseamnă umanizarea umanităţii; vrem ca „omul să nu mai fie lup pentru om”, cum spunea un poet.
Ştim că toate societăţile se mişcă prin intermediul unor structuri conflictuale; cum am putea noi, atunci, să ne asumăm o poziţie virginală lipsită de obligaţii în faţa unor conflicte din care, vrem sau nu vrem, facem parte? Vom fi întotdeauna aliaţi ai celor oprimaţi… sau complici ai opresorilor.
Înfiinţarea Teatrului Oprimaţilor deja este rezultatul unei alegeri etice, deja înseamnă a fi de partea celor oprimaţi. Încercarea de a-l transforma într-un simplu divertisment fără consecinţe ar însemna necunoaşterea lui; a-l transforma într-o armă de oprimare ar însemna trădarea lui.
Print