Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Augusto Boal…
Cred că toate grupurile teatrale cu adevărat revoluţionare trebuie să transfere către popor mijloacele de producţie teatrală, pentru ca poporul însuşi să le utilizeze în felul său şi pentru scopurile sale. Teatrul este o armă şi poporul este acela care trebuie s-o mânuiască!
Cum trebuie făcut, însă, acest transfer? Vreau să încep dând ca exemplu ceea ce a făcut Estela Liñares, care se ocupa de sectorul de fotografie al proiectului Alfin.
Care ar fi vechea formă de utilizare a fotografiei într-un plan de alfabetizare? Fără îndoială, s-ar fotografia diferite lucruri, străzi, persoane, panorame, activităţi comerciale etc., s-ar prezenta fotografiile celor în curs de alfabetizare şi s-ar discuta. Cine ar face fotografiile? Alfabetizatorul, îndrumătorii sau instructorii. Dar când e vorba de predarea mijloacelor de producţie către popor, trebuie să se predea şi, în cazul de față, aparatul de fotografiat. Aşa s-a făcut în Alfin. Li se dădea un aparat celor din grupul aflat în curs de alfabetizare, erau învăţaţi cum să-l folosească şi se făceau propuneri: „Noi o să vă punem întrebări. Ele vor fi puse în castiliană, iar voi va trebui să ne răspundeţi. Dar nu veţi putea răspunde în castiliană, ci trebuie să vorbiţi în fotografii. Noi vom vorbi în limba castiliană, care reprezintă un limbaj. Iar voi ne veţi răspunde în fotografie, un alt limbaj ”.
Întrebările care se puneau erau foarte simple, iar răspunsurile, adică, fotografiile, erau ulterior discutate de grup. De exemplu, când s-a pus întrebarea: „Unde locuieşti[1]?”, s-au obţinut fotografii-răspunsuri de tipurile următoare:
O fotografie prezenta interiorul unei choça[2]. În Lima, practic nu plouă niciodată şi, de aceea, colibele sunt făcute din împletituri de paie în loc de pereţi şi acoperişuri. În general, sunt alcătuite dintr-o singură încăpere, care serveşte drept bucătărie, sufragerie şi dormitor; familiile trăiesc în cea mai mare promiscuitate, foarte adesea copiii minori asistând la relaţiile sexuale ale părinţilor lor, ceea ce duce la situaţii foarte frecvente în care fraţi şi surori de zece sau doisprezece ani practică sexul între ei, doar pentru a-şi imita părinţii. O fotografie care arată interiorul unei choça răspunde perfect la întrebarea „Unde locuieşti?”. Toate elementele din fiecare fotografie au o semnificaţie specială, care trebuie discutată de toţi participanţii din grup: obiectele focalizate, unghiul ales pentru a face fotografia, prezenţa sau absenţa oamenilor în fotografie etc.
Pentru a răspunde la aceeaşi întrebare, un bărbat a făcut o fotografie a malului râului Rímac. Discuţia în grup a lămurit semnificaţia: râul Rímac, care traversează Lima, creşte mult în anumite perioade ale anului, ceea ce face extrem de periculoasă viaţa pe malurile lui, fiind frecventă alunecarea unor porţiuni mari de pământ, suprapopulate de choças, şi, ca urmare, pierderea de vieţi omeneşti. De asemenea, copiii cad foarte adesea în râu în timp ce se joacă şi, când apele au un nivel foarte ridicat, micile victime sunt aproape imposibil de salvat. Când un bărbat răspunde la întrebarea aceea cu o asemenea fotografie, prin ea îşi exprimă toată angoasa; cum ar putea munci liniştit, dacă fiul lui se joacă pe malul râului şi ar putea să se înece?
(Fragment din volumul „Teatrul oprimaților” de Augusto Boal, colecția Yorick, Editura Nemira, în colaborare cu FITS 2017)
[1] Se foloseşte verbul viver, care înseamnă şi „a locui”, şi „a trăi” (n. tr.).
[2] Colibă de pământ, adesea cu acoperiş de paie (n. tr.).
Print