E vineri seara, într-un septembrie călduros. Aglomeraţie mare la Teatrul Metropolis. În foaier, o mulţime de oameni de breaslă arhicunoscuţi: regizori, actori, profesori, directori de teatru, dintre care unii sunt foarte scumpi la vedere. Şi destul de puţini tineri, majoritatea tot din breaslă. E firesc, căci dintre tineri puţini au auzit de Aureliu Manea.
Cine este acest creator cu nume intrat în legendă, creatorul nevăzut, care trăieşte de 20 de ani în liniştea unui sanatoriu din apropierea Clujului? Acest personaj devenit o legendă in absentia, acest nume pronunţat reverenţios şi sfios chiar de colegii de breaslă – ceea ce, iarăşi, se întâmplă rar -, acest autor de spectacole dătătoare de frisoane, niciodată văzute de mine, acest tânăr neliniştit, care face câteva producţii de geniu, scrie trei cărţi revelatoare despre regie şi teatru şi brusc se retrage într-un sanatoriu, din care ajunge direct pe o scenă bucureşteană după două decenii?
După 20 de ani petrecuţi în izolare, Aureliu Manea se întoarce cu firescul cu care a plecat. Brusc, în anul 2012, montează un spectacol. O lovitură de teatru, o întâmplare din irealitatea imediată, vorba scriitorului. O întâmplare despre care nu poţi vorbi decât pe şoptite sau nu poţi vorbi deloc. Pentru că, oricum te-ai apropia de ea, rămâi în exterior. Încerci să găseşti relaţiile adevărate între fragmentele dintr-un puzzle ce refuză să devină o imagine coerentă. Dar te opreşti la acest interval: 20 de ani, un gol despre care nu ştii nimic şi nici nu poţi să-ţi închipui cu adevărat mare lucru. După 20 de ani în care nu a călcat în niciun teatru, un regizor considerat vizionar, lider spiritual al generaţiei sale sau, cu un cuvânt suprem, geniu, se întoarce la scenă. La 67 de ani, montează pentru prima dată într-un teatru din Bucureşti. El, veneratul, misteriosul, mereu personajul absent, iese din linişea sanatorului pentru a le spune oamenilor liberi să vină la teatru ceva despre dragostea Marianei Alcoforado, călugăriţa care a semnat „Scrisorile portugheze“. După 20 de ani, Aurel Manea pune în scenă un text care-l bântuia înainte să renunţe la teatru. Viorica Samson Manea, sora regizorului şi producător al aspectacolului, scrie astfel: „Nu am avut niciodată vreo îndoială că fratele mele nu ar fi în stare să mai creeze un spectacol de teatru. Cu toate acestea, având în vedere parametrii şi <constrângerile> situaţiei, proiectul a fost o provocare care m-a motivat de-a lungul drumului parcurs. Nu fără importanţă fiind faptul că de mai bine de douăzeci de ani el nu a văzut teatru. Este foarte dificil să găseşti curajul şi <fanii> care să te urmeze pe un drum care ar fi putut să nu ne ducă la o finalitate. Dar, dacă ai ca inspiaţie artiştii care sunt <marginalizaţi> şi luptă să supravieţuiască zi de zi, orice obstacol care îţi apare în cale pare <o bagatelă>. Proiectul a luat naştere din discuţii pe care le-am avut cu fratele meu când îl vizitam la sanatoriu. <Scrisorile portugheze> a fost un spectacol pe care a dorit să îl pună în scenă cu mulţi ani în urmă şi nu a reuşit să-l finalizeze.“
La sfârşitul primei reprezentaţii a spectacolului, prin care regizorul a dorit, după propriile spuse, să ne arate că suntem contemporani cu Mariana Alcoforado, actriţele Crina Mureşan şi Ioana Mureşan aduc pe scenă un om fragil, timid, aproape speriat, dar zâmbitor, care priveşte cu frică şi cu uimire spre public. Privirea întunecată şi părul negru pe care i le ştiam din cele câteva fotografii cunoscute au dispărut. Din sală, prezenţa concretă, de câteva clipe, a regizorului, înseamnă un domn delicat, cu părul alb, emanând blândeţe. Un personaj din irealitatea imediată, cum spuneam, ieşit dintr-un spaţiu intermediar, interstiţial, sanatoriul, şi intrat într-un alt spaţiu intermediar, interstiţial, teatrul, ale cărui mijloace le foloseşte economicos pentru a vorbi despre dragoste, despre suferinţă şi despre pierderea necesară, eliberatoare, a suferinţei.
Aureliu Manea scria în iulie 2012 în sanatoriul de la Galda de Jos, un eseu despre iubire, explicând cum se vede prin ochii „cazul“ Marianei Alcoforado: „Cine poate ştie ce e în sufletul unei femei păsărite? Eroina noastră, înainte de a fi călugăriţă, e femeie. O femeie părăsită pare un lucru banal, dar eroina noastră strigă şi ne obligă să o ascultăm în suferinţa ei. Parcurgem împreună stările psihice prin care trece: de la devoţiune la frică, de la încântare la plâns, de la plâns la râs, de la râs la cântec, iar de la cântec la <parola> DANSULUI. Nietzsche spunea undeva: ceea ce nu ne distruge ne face mai puternici! O dragoste neîmpărtăşită e ca o sclavie. Ce este mai frenetic decât o victorie în iubire când reuşeşti să îţi învingi sentimentele şi să te eliberezi?“
Print