În „Film Corner”, Yorick vă propune lună de lună cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
- Auschwitz
Intru pe poarta lagărului cu inima strânsă. Fac parte dintr-un grup dintre care cei mai mulți suntem adolescenți. Suntem puțini și parcurgem un traseu cu un ghid al Muzeului Auschwitz-Birkenau. Am ajuns acolo cu imagini pe care le-am împrumutat din puținele filmele de arhivă pe care le văzusem, cu munții de cadavre, camerele de gazare, cuptoarele și grămezile uriașe de pantofi, perii, haine, gamele, portofele și păr, sau cu oamenii scheletici în ziua eliberării. Am plecat de acolo cu aceleași imagini pe care și memoria prezentă le reține. Poate, în plus, pe coridoarele care îmi păreau nesfârșite, de-o parte și de alta, pe pereți, fotografii cu chipurile din altă lume, cu nume și/sau numere de identificare. Și am mai plecat cu sentimentul că nu cuprind cu mintea ce s-a întâmplat acolo și că am pătruns pe un teritoriu interzis sau, în orice caz, contaminat spiritual indistinct și periculos, în care unii dintre noi simțeam nevoia să vorbim în șoaptă, alții simțeau nevoia să mai facă o glumiță, pentru că realitatea spațiu-timp ne copleșea și nu știam cum să ne purtăm. Și cum să te porți? Cum calci pământul pe care au fost omorâți oameni? Cum faci ca memoria acelor oameni să nu fie agresată sau bagatelizată prin simpla ta prezență stângace, inoportună, curioasă, irelevantă la o distanță de jumătate de secol?
Timp de 94 de minute, filmul documentar „Austerlitz” (2016) al cineastului ucrainean Sergei Loznitsa ne învestește de la primul cadru cu misiunea de observatori ai vizitelor turiștilor, solitari sau în grupuri, în lagărele de concentrare de la Dachau și Sachsenhausen, pe parcursul câtorva zile însorite de vară.
În afara filmelor de ficțiune care l-au consacrat („My Joy”, „Into the Fog” și cel mai recent, „Gentle Creature”), Loznitsa este un realizator de documentare în căutare de forme și formule noi: fie cu imagini de arhivă („Blockade”, despre asediul Leningradului, „Revue”, despre viața în comunism, sau „The Event”, o cronică found-footage a căderii Uniunii Sovietice văzută din Leningrad) sau filmate chiar de el („Landscape”, un exercițiu formal, „Factory”, un alt exercițiu sociologic, sau „Maidan”, despre protestele din Kiev).
Titlul filmului este o referință la romanul cu același titlu al lui W.G. Sebald, despre un bărbat evreu care-și caută istoria și numele într-un trecut pierdut odată cu salvarea lui într-un transport de copii refugiați.
Cu cadre fixe și lungi, în alb și negru, Loznitsa stăruie cu privirea asupra oamenilor veniți să viziteze și să privească niște spații, locuri de mărturie pentru suferință și moarte, în care absența este simțită acut, minut de minut. În lungile momente în care camera înregistrează perindările turiștilor, privirile căutătoare și curioase, spectatorul face un slalom printre gânduri și emoții, de la primele reacții de revoltă și critică în fața distanței, inadecvării și contrastului acestor consumatori de moarte, până la chestionări mai domolite ale rostului și rolului unor astfel de spații care aduc în amintire și conservă parțial, trunchiat sau complet fals (vezi informațiile oferite de diverșii ghizi) disparițiile unor oameni.
Figuri senine, transpirate și curioase trec în valuri pragul porților lagărului, acolo unde stă scris în fier „Arbeit Macht Frei”, acum loc de pelerinaj și selfie. Unii dintre turiști marchează ironic și, aproape, oferă subtitluri acestui film, atunci când, rătăcind prin lagăr, se afișează cu tricouri pe care scrie „Cool Story, Bro” sau „Jurassic Park”.
Vizitatorii, asemenea musafirilor de pe altă planetă, unii dintre ei după o zi lungă în care au mai bătut și orașul și încă vreo două muzee, au privirile pierdute și obosite, rătăcesc pe culoarele pustii, unde nu-i rost de vreo curiozitate și fac stânga împrejur ghidați de săgeți, atenți să nu piardă vreun loc special, vreo masă cu faianță, vreun loc de spânzurătoare sau execuție, cu urechile ciulite în aparatele agățate de gât din care țâșnesc toate informațiile de care au nevoie. Traseul e lung, necesită pauze de hidratare și o gustare frugală, după care o iau din loc către alte urme ale ororilor, acum toate atât de departe. O fotografie în fața cuptoarelor făcută chiar de persoana iubită te poate apropia, oare, de vreo înțelegere de vreun fel a istoriei sau a orice pe lumea asta?
În fond, acest pelerinaj poate fi o încercare de apropiere de moarte, acolo unde ea și-a lăsat amprentele fără echivoc, în masă și într-o manieră grotesc-terifiantă.
Neînsoțit de vreun comentariu, în afara celor luate în priză directă, aparținând ghizilor, filmul lui Loznitsa stârnește comentarii în capetele noastre aproape instantaneu. Și, totuși, cum a ajuns lagărul de concentrare un bâlci sau care e modalitatea adecvată de a comemora aceste victime în spațiile autentice? Oare acest tip de compasiune chiar ne ajută să pricepem ceva sau să fim pe drumul adevărului?
Filmul „Austerlitz” intră în cinematografe din 24 noiembrie.
Print