Avanpremieră Peter Brook: „Arta detaliului duce spre sufletul misterului”

Acum aproape douăzeci de ani, regizorul Peter Brook publica un eseu amplu, intitulat There are no secrets. Thoughts on acting and theatre, în care se regăsesc multe dintre elementele gândirii sale artistice. Se întâmpla la mai bine de două decenii după ce scrisese o carte fundamentală în teatrul postbelic, Spaţiul gol. De altfel, aceasta a rămas singura scriere importantă a lui Peter Brook accesibilă într-o ediţie în limba română. Volumul There are no secrets. Thoughts on Acting and Theatre va apărea în curând la Editura Nemira, în Colecţia Yorick, sub titlul Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru. Redăm în continuare un fragment din volumul în pregătire.

„Am văzut odată la televiziune un film în care Jean Renoir îi spunea unei actriţe: „Am învăţat de la Michel Simon metoda lui Louis Jouvet, care cu siguranţă a fost şi metoda lui Molière sau a lui Shakespeare: ca să înţelegi un personaj nu trebuie să ai idei preconcepute. Pentru asta, trebuie să repeţi textul de o mie de ori, absolut neutru, până când intră în tine, iar felul în care-l înţelegi devine personal şi organic˃.

Sfatul lui Jean Renoir este excelent, dar imperfect, ca orice sfat. Am auzit despre un mare regizor specialist în teatrul lui Cehov, care a repetat piesele săptămâni întregi, în şoaptă. Au citit textul foarte încet, fără să le dea voie actorilor să joace sau să murdărească în vreun fel cuvintele lui Cehov cu impulsuri imature sau nepotrivite – şi chiar fără să le dea voie să se bucure de repetiţie. Le-a cerut doar să şoptească respectivele cuvinte săptămâni întregi, până când rolul s-a instalat adânc în fiecare actor. În cazul lui Cehov, se pare că a dat roade, dar mie mi se pare foarte periculos, dacă acest frumos caracter tainic nu e pus în balanţă, în anumite clipe, zi de zi, cu exerciţii de exteriorizare, ce solicită o energie de înalt nivel şi cu exerciţii de improvizaţie.

Am întâlnit o companie de teatru americană care mergea în turnee cu o piesă de Shakespeare şi ai cărei actori mi-au vorbit cu mândrie despre metoda lor: în timpul turneului din Iugoslavia, în fiecare noapte umblau pe străzile oraşului, strigând câte un vers din textul pe care-l aveau de spus – de exemplu, „A fi sau a nu fi” –, fără să-şi dea voie să se gândească la nimic altceva. Astfel în curând textul a ajuns să fie impregnat în ei, dar pe urmă a văzut spectacolul… şi nu vă imaginaţi le ce nebunie dusese chestia asta. Evident, aici vorbim despre o tehnică împinsă până în zona absurdului.

De fapt, cele două tipuri de abordare trebuie combinate. E foarte important ca atunci când cercetezi prima dată o scenă să încerci să-i simţi gustul direct, nu stând pe scaun, ci dimpotrivă, să te ridici să joci, ca într-o improvizaţie, fără să ştii ce vei găsi pe drum. Să descoperi textul într-un mod activ şi dinamic e o cale profundă şi fertilă. Îţi deschide noi şi noi adâncimi, spre o analiză intelectuală, care este, de asemenea, necesară. Dar mă uit cu oroare la tehnica din Europa Centrală, care constă în a sta săptămâni întregi la masă, ca să clarifici sensurile textului, înainte de a-ţi da voie să-l simţi cu trupul. Această teorie implică faptul că, înainte de a avea stabilit un fel de schiţă inteletuală, actorului nu i se permite să se ridice de la masă, de parcă n-ar şti în ce direcţie să o apuce. Principiul este, fără îndoială, foarte asemănător celui aplicat într-o operaţiune militară. Un bun general cu siguranţă îşi va aduna aliaţii în jurul unei mese, înainte să trimită tancurile în ţara duşmană, dar teatrul e altceva…

Să ne întoarcem puţin la diferenţele dintre un actor profesionist şi un amator. Când e vorba să cânte, să danseze sau să facă acrobaţii, diferenţele sunt vizibile, pentru că tehnica iese în evidenţă puternic. În muzică, o notă e corectă sau nu, în dans, o ezitare este sau nu este, iar acrobatul stă în echilibru sau cade, nu există dubii. Şi în munca unui actor cerinţele sunt la fel de mari, dar e aproape imposibil să defineşti ce elemente sunt implicate. Poţi vedea imediat ce „nu e bine”, dar ce anume ar trebui ca să fie bine e foarte dificil de explicat, pentru că e extrem de subtil şi de complex. Motiv pentru care metoda analitică, militară, nu funcţionează atunci când încerci să găseşti adevărul relaţiei dintre două personaje. Pentru că nu poate atinge ce e în spatele conceptelor şi dincolo de definiţii, acea parte uriaşă de experienţă umană care se ascunde în umbre.

Mie îmi place să leg, în timpul aceleiaşi zile, tipuri diferite, dar complementare, de exerciţii: cele pregătitoare, care trebuie făcute cu regularitate, aşa cum pliveşti sau uzi grădina, şi lucrul practic la un text, fără preconcepţii. Ceea ce înseamnă să te arunci până la capăt în adâncimile piesei şi să experimentezi. Şi, în cele din urmă, o a treia fază, analiza raţională, care poate aduce clarificări asupra lucrului de până atunci.

Clarificările sunt importante numai dacă nu sunt seaparate de înţelegerea intuitivă. Lucrul la masă face ca analiza – o acţiune mentală – să capete o importanţă mai mare decât intuiţia. Acest instrument, însă, este mai subtil şi merge mult mai în profunzime decât disecţia intelectuală. Sigur că şi intuiţia, de una singură, poate fi la fel de periculoasă. Imediat ce te apropii de dificultăţile inerente oricărui text, e nevoie să-ţi foloseşti şi intuiţia, şi raţiunea. Amândouă sunt necesare.

Am discutat mai devreme despre experimentele care constau în a comunica cea mai puternică emoţie posibilă cu minimum de mijloace. E foarte interesant de observat cum cea mai neînsemnată expresie – fie ea un gest sau un cuvânt – poate fi plină sau goală. Îi poţi spune „O zi bună!” unei persoane, fără să simţi nici că e „zi”, nici că e „bună”, ba chiar fără să fii pe deplin conştient cui te adresezi. Poţi să dai mâna cu cineva absolut automat – sau, dimpotrivă, urarea respectivă poate fi cu adevărat sinceră.

În timpul călătoriilor noastre, am avut discuţii minunate pe tema asta, cu diverşi antropologi. Din punctul lor de vedere, diferenţa dintre strângerea de mână europeană, salutul cu palmele strânse al indianilor sau mâna aşezată pe inima în stil musulman este doar una culturală. Din punctul de vedere al unui actor, teoria asta nu are nicio relevanţă. Noi ştim că poţi fi ipocrit sau sincer cu oricare dintre aceste gesturi. Îi putem insufla calitate şi sens unui gest, chiar dacă nu aparţine culturii noastre. Actorul trebuie să ştie că indiferent ce mişcare face, ea poate să rămână o cochilie goală sau, dimpotrivă, o poate învesti cu sens. De el depinde.

Calitatea stă în detalii. Important este ca actorul să fie prezent, să fie atunci şi acolo. Prezenţa adevărată este cea care conferă calitate felului în care ascultă şi priveşte şi e ceva destul de misterios, dar nu sută la sută. Nu ţine în totalitate de capacităţile lui conştiente şi voluntare. Poate să descopere această prezenţă în liniştea dinlăuntrul său. Aşa-numitul teatru sacru, teatrul în care invizibilul se materializează, îşi are rădăcinile în această linişte, din care se poate naşte orice gest fie el cunoscut sau necunoscut. Gradul de sensibilitate dintr-o mişcare îl poate face pe un eschimos să-şi dea seama dacă un gest al unui indian sau al unui african este ostil sau cordial. Oricare ar fi codul, atunci când o formă este plină de sens, sensul se va transmite imediat. Teatrul înseamnă o permanentă căutare a sensului şi, în acelaşi timp, a căii prin care acel sens capătă sens pentru ceilalţi. Acesta este misterul.

E foarte important să acceptăm că există mister. Atunci când omul îşi pierde simţul sacrului, viaţa îşi pierde sensul şi nu e de loc întâmplător că la originile sale teatrul a fost o „taină”. Totuşi, meşteşugul teatrului nu poate şi nu trebuie să rămână un mister. Dacă mâna care ridică ciocanul nu e sigură de ceea ce face, va lovi degetul, şi nu cuiul. Vechea funcţie a teatrului trebuie respectată, dar nu cu acel tip de respect care te adoarme. E vorba de o scară ce trebuie urcată în permanenţă şi fiecare treaptă în plus înseamnă un alt nivel de calitate. Dar unde anume se află această scară? Treptele ei sunt detaliile, cele mai mici detalii cu care vă întâlniţi clipă de clipă. Arta detaliului duce spre sufletul misterului.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.