Se vorbește de ani întregi despre șansele tinerilor în teatrul de la noi. Cel mai adesea, se vorbește, de fapt, despre lipsa de șansă, se acuză abstracțiunea numită „sistem“ și reticența factorilor de decizie din acest „sistem“ față de artiștii aflați la început de drum și proiectele lor. Discuția s-a cronicizat și soluțiile nu sunt tocmai vizibile. Actori, regizori și scenografi care și-au încheiat recent studiile, a căror valoare iese din când în când în prim-plan, își caută drum într-o artă care ar trebui să fie, potrivit naturii ei, în perpetuă mișcare.
Există programe dedicate acestui segment de creatori. Unele teatre de stat au venit cu platforme pentru teatrul tânăr – Naționalul bucureștean are proiectul 9G, la Naționalul craiovean există de câțiva ani un concurs de proiecte dedicat tinerilor regizori, așa ceva propune și Naționalul din Timișoara, Teatrul de Comedie are „Comedia ține la TINEri” etc. În ultimii ani, câteva producții UNATC au fost preluate în repertoriul Teatrului Foarte Mic sau al Teatrului Metropolis. În zona independentă, încercările sunt numeroase, se fac spectacole în cluburi și în spații noi, există și câteva concursuri de dramaturgi etc. Există teatre din țară care-și înnoiesc din când în când trupa sau invită artiști tineri să lucreze. Unele, puține, chiar au reușit să-și formeze o trupă adevărată de creatori tineri, realmente pasionați și preocupați de calitatea actului artistic. Este cazul Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Numai că acest exemplu fericit își are, cum arată scandalul de zilele acestea, dușmanii lui, care au în program alte obiective decât calitatea.
Impunerea tinerilor pe terenul de joc se lasă, așadar, așteptată. Există programe speciale, e drept, multe pe hârtie, care nu se concretizează convingător și ceva nu funcționează. Vizibilitatea spectacolelor create de tineri nu crește, nemulțumirile sunt perpetue, proiectele nu converg într-un punct. Lipsa strategiei pe termen lung se vede cu ochiul liber, imperativele financiare sunt adesea înțelese în detrimentul valorii, mijloacele puse la dispoziție de teatrele de stat și de organizațiile independente sunt, în general, precare, aparatul de promovare și marketing nu are putere – aceasta este însă o lacună generală –, așa-numitul conflict între generații subminează adesea produsul artistic, dăunând tuturor părților implicate. Cam așa arată peisajul.
Incoerență, lipsă de substanță, cedare la presiunea economicului – iată constantele care fac ca teatrul tinerilor să rămână, cumva, în bătaia vântului. Între teoretic și practic, șansele acordate tinerilor creatori rămân adesea neduse până la capăt, nefructificate, în zodia incertitudinii. Între teorie și practică există, ca de atâtea alte ori o ruptură, ca și între intenție și rezultat. În capitalismul sălbatic din cultura română, producțiile tinerilor își caută locuri în care să se împlinească, în care să se vadă, în care să schimbe ceva. Există o mulțime de artiști care au experimentat asta – dintre ei, îi amintesc pe regizorii Catinca Drăgănescu, Horia Suru, Sânziana Stoican, Vlad Cristache. Însă ei se numără printre cei care, într-o măsură sau alta, într-un fel sau altul, au reușit ceva. „Sistemul“ le-a găsit un loc sau ei și-au găsit un loc în „sistem“ – și totuși, rămân în afara lui. Alții, mai numeroși, nu au pătruns pe scena profesionistă. Discuțiile continuă la nesfârșit, la pachet cu acuze și lamentații de ambele părți. Un lucru e cert: avem creatori tineri care au ceva de spus. Cum procedăm?
Print