Avem nevoie de musical?

Mai puţin exploatată pe scenele autohtone, latura muzicală a teatrului încearcă din când în când, timid, să-şi facă loc, în producţii mai degrabă întâmplătoare. Întâmplătoare, tocmai pentru că e greu să se formeze o tendinţă, într-un sistem teatral în care nu există o şcoală specială pentru musicaluri (a existat o încercare la un moment dat la UNATC, dar pentru un motiv sau altul secţia respectivă s-a desfiinţat). Nu că n-ar exista doritori. Cele câteva încercări, unele mai reuşite, altele mai puţin, ale ultimilor ani o arată din plin.
La „Chicago” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în primă instanţă sălile erau pline. Desigur, parte pentru amploarea proiectului anunţat cu tam-tam la acel moment, parte pentru vedetele de pe afiş. Şi asta dincolo de preţul piperat al biletelor. Pline erau sălile şi la „Don Quijote”, de la Teatrul Naţional din Craiova, cu Tudor Gheorghe în rolul titular. O producţie care, în ciuda faptului că avea succes de public şi era bine lucrat şi bine cântat, a avut o viaţă relativ scurtă. „Nevestele vesele din Windsor”, atât varianta mai recentă a lui Alexandru Tocilescu de la Metropolis, cât şi cea a lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul din Oradea, au fost alte două încercări de musical, deşi nu după reţeta clasică, ci după una personală, dar ambele s-au bucurat de interesul publicului.
Iar de curând, Teatrul Naţional din Timişoara a pus în scenă o megaproducţie cu „Full Monty”, în regia lui Răzvan Mazilu, şi Teatrul „Regina Maria” din Oradea, „Scripcarul pe acoperiş”, în regia lui Korcsmáros György şi amândouă par să se joace cu casa închisă. Întâmplător sau nu, în ambele spectacole rolul principal îi revine aceluiaşi Richard Balint, actor al trupei din Oradea. Dacă e sau nu nevoie de o clasă de actorie specială – întrucât actorii folosiţi în astfel de montări sunt fie cântăreţi (care ştiu să cânte, dar mai puţin să joace), fie actori (care ştiu să joace, dar, deşi nu cântă rău, li se simte lipsa de experienţă) – e o problemă care poate ar trebui să-i preocupe mai îndeaproape pe cei care conduc facultăţile de profil.
Întreabarea e, desigur, dacă demersul s-ar justifica în sistemul din România. Cu alte cuvinte, dacă cererea de pe piaţa românească este destul de mare pentru a justifica astfel de producţii, pentru care costurile, în principiu, sunt mai mari. Şi asta într-o lume teatrală în care tendinţa spre minimalism a fost şi încă mai este vizibilă din motive lesne de înţeles. Dacă publicul are nevoie de musical, de poveşti cel mai adesea cu happy-end, de poveşti cu muzică, de teatru care să-şi ia în serios latura de entertainment.
Într-un peisaj teatral nu foarte colorat, în care goana după capodoperă (prin „capodoperă” înţelegându-se cel mai adesea spectacolul elitist, complicat, închis, experimental) a produs adesea spectacole „pentru noi şi-ai noştri”, supuse unor modele şi unor trenduri dictate de multe ori chiar de critică, astfel de încercări sunt de-a dreptul riscante. De ce? E lesne de înţeles. Dar pentru însănătoşirea sistemului, pentru plăcerea publicului, care este suficient de divers şi se mai poate diversifica, de dragul diversităţii şi, nu în ultimul rând, pentru că divertismentul de calitate e semn bun în orice societate, poate n-ar fi rău ca musicalurile să devină mai mult decât producţii întâmplătoare…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.