Alice, fetița născocită cândva de Lewis Carroll și trimisă pe tărâmul inexplicabil al irealității, în care alunecă precum într-o poveste ca din cărțile colorate, este una dintre cele mai fermecătoare reprezentări literare ale exploratorului. Forța ei sfidează trecerea timpului și datorită valorii reprezentative, rămasă intactă într-un univers care, cu cât e mai explorat, cu atât se refuză sensului fără rest. Veșnic rezistentă la interpretare a părut, de-a lungul timpului, și arta iluzorie, efemeră, pe care o numim teatru. Veșnic supusă explorărilor, ea invită perpetuu la explorare. Fief al mișcării, se arată ca tărâm al creatorilor aflați în căutarea emoțiilor pierdute și uneori regăsite.
O căutare indispensabilă când vine vorba despre viață, iar teatrul este viață, declamă simplu, convingător, Peter Brook. Regizorul se numără printre invitații de onoare care s-au adunat pentru a așterne pe hârtie povești și gânduri despre călătorii și explorări, într-un volum colectiv dedicat criticului de teatru George Banu. Coordonată de Catherine Naugrette, lucrarea „Les Voyages ou l’ailleurs du théâtre. Hommage à Georges Banu“, lansată luna trecută la Paris prin mai multe evenimente de ținută, stă mărturie pentru fascinația exercitată de formele în mișcare ale teatrului și, de asemenea, pentru ceea ce un filosof cunoscut din secolul XX numea „mirarea filosofică“, în ipostaza ei de generator al creației. „Facultatea mirării îi e proprie omului“, scrie Jeanne Hersch, „Acesta e, la om, mecanismul procesului creator“.
Pentru George Banu, teatrul pare să rămână Țara Minunilor, tărâmul în care totul e posibil, tărâmul pe care l-a căutat prin călătorii, dispus fiind mereu să rămână un om al mirării filosofice. I s-au alăturat, în parcursul lui de critic, scriitor și profesor, creatori dorinici să exploreze. Mulți dintre ei sunt prezenți, prin texte profund personale, care etalează o varietate aiuritoare, în volumul recent ieșit de sub tipar în Franța, acum în curs de apariție în ediție românească la Editura Nemira. Despre călătorii reale și închipuite, pierdute și găsite, tragice și comice, simple și complicate scriu, în acest volum-document ce mizează pe frumusețea și relevanța pluralității, personalități artistice care l-au însoțit, într-un fel sau altul, în călătoriile lui în Țara Minunilor: Peter Brook, Andrei Șerban, Siro Ferrone, Eugenio Barba, Ariane Mnouchkine, Radu Penciulescu, Beatrice Picon-Vallin și alții.
Mereu pe drum, în toate sensurile imaginabile pe care i le putem conferi acestui cuvânt, în toată libertatea garantată de eseul cu nuanțe confesive, gânditorii despre și creatori de teatru și-au făcut auzite vocile pentru a vorbi despre forme și substanțe ale călătoriei, dezvăluind impresii și convingeri despre parcursul neobosit al lui George Banu, care, pentru Andrei Șerban, de exemplu, este spectatorul ideal: „Ca și lui Liubov, îi place aproape tot ce vede, dar, spre deosebire de ea, care e leneșă și nepăsătoare, el este extrem de activ, el muncește ca Lopahin. Prin prezența lui pozitivă, prin observațiile lui, ne ajută să înțelegem ce facem și chiar mai mult decât atât. În vreme ce noi, artiștii, în culise, stăm sub imperiul narcisismului și al vanității, George, eliberat de orice egoism, încearcă să ne unească. Călătoriile i-au adus o strălucire de care încercăm să profităm, căci ne poate da încredere. Întotdeauna mă simt mai bine după ce schimb câteva cuvinte cu el.“
George Banu pleacă mereu și se întoarce mereu, gata să plece iar, gata să cerceteze, gata să se lase convins de o nouă formă, de un nou adevăr și de un nou drum. Disponibilitatea, ca semn distinctiv, transpare și din amintirile vocilor care vorbesc în această carte, voci cu care a stabilit, în timp, dialoguri de diverse feluri. Între ele se aude puternic, simplu, vocea creatorului pe care l-a însoțit câteva decenii în căutările lui de la Bouffes du Nord. Peter Brook își încheie micul eseu dedicat criticului de origine română cu o constatare vitală, care, asemenea multor cugetări ale sale, are aerul unui truism, dar asta, numai pentru neinițiați: „Nimic nu detest mai mult în teatru decât clișeele despre viață. Mi s-a părut că, pentru a le evita, cea mai bună cale e să trec granițele și să merg mai departe. Asta ne îmbogățește și, în același timp, ne conduce spre acel punct culminant care este publicul. Astfel descoperim o altă calitate și ajungem la culmea marii călătorii prin intermediul căreia putem trăi o experiență comună, actori și spectatori laolaltă. Suntem împreună, actori și spectatori. Avem nevoie unii de alții.“
Print