Începută pe 6 iulie, ediția a 70-a a Festivalului Internațional de la Avignon, precedată de câteva ediții fără strălucire, desfășurate într-un climat de nemulțumire, proteste, amenințări cu greve etc., merge mai departe. Nu s-a anulat din cauza atacului terorist care a avut loc la Nisa pe 14 iulie, de ziua Franței.
Politica, la care și-a propus să arate cu degetul anul acesta, cum semnalam în articolul anterior dedicat evenimentului, a confirmat tragic întrebările pe care le punea Olivier Py, directorul artistic al festivalului, în editorialul în care motiva profilul ediției din 2016, fără să știe că ea se va împărți în două secvențe – înainte și după atacul de la Nisa –, întrebări și suferințe de strictă actualitate.
După 14 iulie, artiștii au venit la Avignon, au jucat, au cântat, au dansat. Aproape fiecare, după minute de reculegere în amintirea victimelor. Aproape fiecare, cu greutate, à contrecoeur, căci e greu să înfierbânți auditoriul cu rumba, de exemplu, la nici o zi după ce peste optzeci de oameni au fost uciși pe Promenade des Anglais, simbol al Franței, după ce urmăriseră focul de artificii organizat pentru că era 14 iulie, Ziua Căderii Bastiliei. La mijloc de festival, câteva instatanee din această fidelă reflexie a societății actuale care s-a dorit prezenta ediție, fiind deopotrivă o reflecție amară asupra unui nefericit, de neoprit mers al lucrurilor.
1.
După-amiaza zilei de 14 iulie. Mistralul suflă cu toată puterea la Avignon, e frig, spectatorii trebuie să-și ia haine groase și pături ca să reziste la spectacolele în aer liber până târziu în noapte. O grevă a personalului care lucrează pentru festival a fost aplanată în ultima clipă, membrii guvernului francez fiind declarați persona non grata, anunță „Le Figaro” o zi mai târziu. Înainte de reprezentația din curtea de la Palatul Papilor, se va citi un scurt text de protest, adică un fragment din editorialul lui Olivier Py: „Avem datoria de a rezista și datoria de a insista. Avem această datorie pentru generațiile care vin, căci culturi milenare pot fi distruse într-o singură generație”.
Dar și o oarecare surpriză: François Hollande, președintele Franței, este așteptat, aveam să aflăm, să discute cu nemulțumiții și să asiste la spectacolul „Les Damnés” susținut de Comedia Franceză, mutat la ora 23.00 din acest motiv și din cauză că la 22.00 trebuie să aibă loc un foc de artificii.
La ora 23.00, după ce acesta nu s-a mai ținut din cauza vântului, spectatorii stau calmi la locurile lor, iar organizatorii știu că președintele n-a apărut. La 23.15 sună cunoscutele trompete și începe reprezentația. Dar președintele Hollande este deja în drum spre Paris…
Aproape două ore și jumătate, totul este în regulă. Spectacolul se termină cu imaginea unui om în negru, care trage cu un kalașnikov în spectatori, pe un fundal sonor de coșmar. Aplauzele îndelungi sunt întrerupte de un anunț făcut de regizorul de platou la ora 01.40: „Din cauza atentatului de la Nisa, Prefectura vă solicită să nu rămâneți pe loc.”
Se aprind imediat ecranele telefoanelor mobile și se lasă tăcere, o tăcerea grea, care va rămâne în toate zilele următoare. Spectatorii văd pe toate site-urile imaginile cu camionul ucigaș și află că sunt confirmați 73 de morți. După ce-și pun întrebări din priviri și butonează telefoanele în liniște, 1.800 de spectatori părăsesc curtea. Orașul e pustiu, străzile sunt pline de afișe spulberate de mistral. Totul a înghețat.
2.
15 iulie. Mistralul suflă mai tare ca oricând vara asta, afișele lipite în oraș nu rezistă și nici la telefon nu poți să vorbești pe stradă. Dar, oricum, oamenii nu prea mai vorbesc. Trece o vreme și organizatorii festivalului dau publicității un comunicat în spiritul ales pentru prezenta ediție: „În această zi de doliu, reafirmăm că un spectator este un bărbat, o femeie, un copil angajat. Numai prezența sa poate alunga întunericul. A fi împreună astăzi este forța noastră. Este un gest de rezistență. Apoi, să cităm. Horațio îi spune lui Hamlet: Uită durerea și trăiește să-mi spui povestea. Noi nici n-o să uităm, nici n-o să ne renegăm durerea, ci o s-o spunem fără a întrerupe viața din solidaritate cu victimele. Vom spune încă o dată povestea noastră comună, prezența noastră comună și speranța că ne vom dărui unul altuia. În fața celor care vor să impună tăcerea, noi ne propunem nu să ținem un minut de tăcere, ci să aplaudăm împreună forțele vieții.”
Trupele din In și din Off și toți artiștii prezenți la festival sunt liberi să-i omagieze cum cred de cuviință pe cei care și-au pierdut viața la Nisa și să hotărască dacă mai joacă sau nu. Toți decid, se pare, să joace.
Măsurile de securitate și controalele se înăspresc.
Primul-ministru francez Manuel Valls ar fi trebuit să vină azi la Avignon. Evident, nici nu se mai pune problema. Este la Paris, acolo unde președintele Hollande a trebuit să se întoarcă din drum înainte de ajunge în Orașul Papilor.
3.
Tot 15 iulie, vineri. Chiar înainte să înceapă „20 novembre”, spectacolul regizat de suedeza Sofia Jupither, una dintre artistele așteptate la această ediție a festivalului, printre altele și o ediție a creatoarelor, un membru al echipei citește în franceză, în fața publicului, comunicatul organizatorilor după atentatul de la Nisa.
Iar apoi un adolescent se pregătește să comită un atentat, căci așa începe monologul scris de cunoscutul autor suedez Lars Noren. Tânărul, interpretat de actorul David Fukamachi Regnfors, se filmează explicându-și gestul și postează filmarea pe Internet. Îl cheamă Sebastian Bosse, are optsprezece ani și este german. Pe 20 noiembrie 2006 ucide șapte oameni în fața școlii din Emsdetten la care învață, după care se sinucide. Blogul lui, filmarea și povestea lui au dus la apariția textului și apoi a spectacolului prezentat în avanpremieră la Avignon.
4.
Tot 15 iulie, vineri. Seara se joacă a treia reprezentație de la Avignon a spectacolului „Tigren”, montare a textului „Tigrul sibian” de Gianina Cărbunariu, pus în scenă tot de Sofia Jupither la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm și jucat acum, la festival, până pe 17 iulie la Théâtre Benoît XII. Această „fabulă dulce-amară”, cum o numește autorul comentariului din „La Depeche”, este un documentar despre evadarea tigroaicei Mihaela de la o grădină zoologică, prilej de incursiune în moravuri și mentalități prea cunoscute nouă.
„Ne-ar trebui un Vlad Țepeș sau cel puțin un Ceaușescu”, strigă furios un bătrân la tinerii gălăgioși care alcătuiesc fauna locului, prilej pentru o concluzie ironică a comentatorului de la ziarul francez, care-și așază comentariul despre spectacol sub intertitlul „Besoin d’un Ceaucescu” („Nevoia de un Ceaușescu”).
5.
Sâmbătă, 16 iulie, are loc ultima reprezentație de la Avignon a spectacolului regizat de tânărul francez Julien Gosselin după romanul neterminat al lui Roberto Bolaňo.
„2666”, „maratonul răului”, cum titrau revistele, coborâre infernală în infernul din noi și cap de afiș al ediției de anul acesta, se potrivește mănușă cu spiritul zilelor pe care le trăim. Politică mică și literatură mare – Avignon 2016 așa s-a situat, așa a afirmat și așa a confirmat.
Jucat la FabricA, spectacolul francezului de 29 de ani care a convins deja la Avignon în 2013, cu o adaptare scenică a romanului „Particulele elementare” de Michel Houellebecq, „2666” este un pas spre mai sus. Unsprezece ore de spectacol, cu două pauze – da, ați citit bine! –, care, pornind de la cele în jur de 1.500 de pagini ale romanului, ne poartă în adâncurile răului la începutul unui mileniu foarte priceput la așa ceva.
E foarte probabil ca mulți dintre spectatori să nu fi citit romanul, însă creația scenică a lui Gosselin nu pierde pe nimeni pe drum, scriu cu entuziasm criticii de la foarte puținele publicații care n-au uitat, în vâltoarea evenimentelor de la Nisa și din Turcia, de Avignon. Continentele și spațiile în general sunt traversate cu o ușurință uimitoare: ești când la Barcelona, când la Londra, când la Santa Teresa, când la închisoare, când la hotel, când într-un castel din România. Muzica e peste tot, arta video e peste tot și aliajul artistic servește bine unui discurs scenic de forță.
Spectacolul, în care se vorbesc engleza și spaniola, este jucat de trupa înființată chiar de regizor și intitulată „Si vous pouviez lécher mon cœur” („Dacă mi-ați putea linge inima”). Teatru de azi pentru spectatorii de azi, într-un limbaj care provoacă și irită. În definitiv, dacă nu vă place realitatea sinistră a romancierului chilian, așa cum e arătată pe scenă, puteți să o combateți dumneavoastră, spectatorii?
Print