S-a discutat mult la un moment dat dacă este sau nu este necesar un teatru al dramaturgilor români. Însă, într-un București în care nu numai că nu se construiesc teatre noi, ba dimpotrivă, cele vechi se mai și închid din diverse motive, orice nouă sală de teatru nu poate fi decât de bun augur. Important e cine și ce montează în ea. Este și cazul acestui nou teatru, Teatrul Dramaturgilor Români, situat pe Calea Griviței, chiar lângă celebrele Băi Grivița, o zonă mai puțin obișnuită cu teatrul… dar obișnuințele se creează, nu-i așa?!
După câteva încercări mai degrabă palide, de când s-a deschis teatrul și până acum, în această primăvară, iată!, Victor Ioan Frunză și trupa lui fără nume au pus în scenă la această sală de pe Calea Griviței, o piesă semnată de Dumitru Solomon, un dramaturg prea puțin jucat, deși textele lui se înscriu într-o universalitate la care puțini dramaturgi români au acces.
„Fata Morgana”, o „comedie polițistă cu milițieni”, așa cum apare pe afișul spectacolului, este o provocare. E o comedie spumoasă, construită ca la carte, urmând o matematică a comediei, cu o tehnică impecabilă, așa cum astăzi, când culmea!, comedia e atât de la modă, n-o mai face aproape nimeni. Și dincolo de superba construcție comică, spectacolul este, în cel de-al doilea plan, o interesantă satiră la adresa unei lumi în care nimic nu se schimbă în esență, o lume caragialiană, pe care Dumitru Solomon o observă cu aciditatea comico-amară a secolului 20, în care comunismul mai toarnă încă puțină „culoare”. Căci „Fata Morgana” pare o extensie ceva mai acidă a „Bacalaureatului” lui Caragiale. Iar montarea lui Victor Ioan Frunză plasează textul într-o atemporalitate absolut benefică, ce vorbește despre umorul – teribilul umor – al unei societăți în care corupția se încăpățânează să înflorească în orice mediu și la orice nivel.
Adriana Grand creează un mic spațiu în care primează nostalgia… De altfel, atmosfera este un element esențial în spectacol, iar Victor Ioan Frunză își instalează spectatorul încă de la început într-un spațiu în care nostalgia recreează o lume, din șlagărele anilor ’70-’80, care curg câteva minute bune, înainte să înceapă spectacolul, din micile detalii din camera de hotel, televizorul alb-negru, care pornește în cele mai nepotrivite momente și din el se revarsă fie muzica de la Cenaclul Flacăra, fie discursurile bine cunoscute ale momentului. Și apoi, fiecare obiect din camera de hotel, banală, anonimă, mobila stil „Primăvara”, lustra cu trei brațe, liftul cu ușa argintiu-metalică arhicunoscută, de pe palier, mocheta roasă, pe care se mai zărește numele hotelului Minerva aproape șters, totul recompune acea atmosferă specifică din anii comunismului, care cumva ne-a modificat ADN-ul, dar păstrând în același timp un aer interesant de universalitate. Mesajul nescris rămâne în permanență același: nu s-a schimbat mai nimic…
În rolurile principale, locotenentul de miliție Fifi și procurorul stagiar Teo, Carol Ionescu și Blanca Doba, proaspăt intrată în trupa lui Victor Ioan Frunză, într-un rol care-i pune bine în valoare și mijloacele comice, și farmecul personal, în scene de un umor savuros. La fel, Carol Ionescu, din ce în ce mai stăpân pe propriile mijloace, construiește momente excelente într-un ritm amețitor – da, ritmul întregului spectacol e amețitor –, în care scenele, quiproqvo-urile, se succedă cu o viteză mesmerizantă, iar farmecul simplu al textului se deschide firesc, și de aici hohotele de râs în cascadă. Neînțelegere, dragoste la prima vedere, exaltare, replici delicioase, care surprind eterna și superba natură umană în toată desfășurarea ei simplă, nesofisticată, a omului banal, cu toată „poezia” inculturii lui, toate sunt excelent surprinse în acest vârtej în care defilează tot felul de personaje, care dezvăluie o lume. O lume surprinsă în superba ei disfuncționalitate funcțională. Și fiecare personaj este o piesă bine gândită din acest mecanism.
Pe scurt, într-o noapte, un milițian, care nu s-a ocupat în viața lui de cazuri mai grave decât un geam spart de copii la școală, primește un telefon misterios. Și atât de fin este surprinsă și ironic citată atmosfera misterioasă de roman polițist de epocă, desprinsă parcă din „Greșeala căpitanului Apostolescu”…, cu lumina de veioză difuză, cu telefonul care suna strident, cu semiîntunericul… Un celebru profesor de lingvistică a dispărut. Vocea de la telefon e și ea misterioasă, primul caz serios din viața lui se ivește la orizont. Și împreună cu tânăra procuroare stagiară pornește la drum. În camera de hotel, un individ dubios, cu barbă lungă, deranjează patul și creează rapid impresia unui întreg dezastru, cu obiecte dărâmate și tot tacâmul, apoi dispare și se ascunde pe balcon. Și începe o întreagă nebunie, cu personaje care mai de care mai colorate și mai colorat create. Adrian Nicolae este directorul hotelului, într-un superb costum verzuliu-kitsch, creat de Adriana Grand, și e suficient să-l vezi intrând cu un zâmbet șmecher și afabil și-l înțelegi într-o clipă. Nicoleta Hâncu – Lucreția Borgia, fata lui Vasile Borcea – e o nimfomană de hotelaș, care visează să ajungă dansatoare la bară, veselă și ciripitoare, care se oferă tuturor, cu aceeași deschidere. Alin Florea e un misterios „Pscpsc”, în haine de camuflaj, ale cărui intrări secrete creează un superb efect comic. Corina Moise e soția celebrului profesor, care apare mereu cărând câte-o valiză și plângând la gândul că e înșelată. Monica Odagiu e eleva super sexy cu picioare de 2 metri, care încearcă să rezolve bacalaureatul în pat… George Costin e sportivul agitat și cu porniri violente, doar porniri, că altfel e fricos ca un iepure și cu un IQ nu tocmai de invidiat. Andrei Huțuleac îi joacă pe gemenii Castor și Polux, bâlbâitul și sâsâitul, o superbă creație, cu treceri bruște de la un personaj la altul. Iar Alexandru Pavel este însuși profesorul Lombroso, specialistul în conjuncția copulativă…
N-am să dezvălui rezolvările scenice și finalul unei comedii spumoase, tocmai ca să las intactă plăcerea de a o vedea până la capăt, însă, dincolo de această plăcere de a savura un spectacol printre hohote de râs, trebuie menționată și de astă dată direcția în care Victor Ioan Frunză își conduce trupa și deschiderea către diverse tipuri de roluri pe care o oferă actorilor, și care rămâne, așa cum am mai spus-o și cu alte ocazii, un fenomen unic în teatrul din România.
Teatrul Dramaturgilor Români
„Fata Morgana” de Dumitru Solomon
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Distribuția: Carol Ionescu, Blanca Doba, Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu, Alin Florea/Sorin Miron, Alexandru Pavel, Corina Moise, Monica Odagiu/Daria Pentelie, George Costin, Andrei Huțuleac
Print