Așadar, din nou Donald Margulies, dramaturgul american care a cunoscut bine și succesul, și eșecul. Profesor la Yale University, se bucură de aprecierea creatorilor de teatru, dar nu de admirația lor necondiționată, dacă ne luam după faptul că unele dintre piesele lui a fost montate la ani buni după ce au fost scrise, că unele spectacole după textele lui au avut viață scurtă, că altele n-au ajuns deloc pe scenă… Donald Margulies, acest duios-ironic observator al oamenilor, s-a întors și pe scena de la noi.
S-a întâmplat în ultimele zile ale stagiunii, la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, care a găzduit noul spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat, o montare – prima la noi ? – după una dintre acele piese din care, dacă ne luăm după cronicile din presa americană, niciun regizor american n-a reușit să facă un spectacol cu adevărat convingător. „Băiatul din Brooklyn“, prima piesă pe care a scris-o Margulies după ce a luat Premiul Pulitzer în anul 2000 cu „Cină cu prieteni“ (la noi, inspirat montată la ARCUB de Claudiu Goga), a avut viață scurtă pe Broadway. Spectacolul pe care l-am văzut săptămâna trecută, regizat de Cristi Juncu, are însă toate datele ca istoria să nu se repete în București.
În așteptarea unei montări după „The Model Apartment“, piesa în care Margulies se aventurează în ținutul periculos al Holocaustului și pe care sper că cineva o va monta cândva și la noi, a venit acum „Băiatul din Brooklyn“, cu o poveste care nu țintește Istoria Mare, ci Istoria Mică, privată, a individului, desfășurată pe coordonatele universale. Cu alte cuvinte, nu contează prea mult unde și cum se întâmplă povestea, ci cum se întâmplă. Deși fac, inevitabil, ceva psihanaliză, nici piesa, nici spectacolul de la București nu alunecă în sosul filosoficos în care ar fi putut aluneca foarte ușor. Rafinându-și știința detaliului, una dintre calitățile sale câștigătoare, într-un spațiu în care eclerajul dezvăluie fără scăpare expresiile corporale, regizorul Cristi Juncu lasă povestea să spună ce are de spus.
Și ce are de spus? După ani de vis și frustrare cu gândul la succes, după două volume „căldicele“, scriitorul Eric Weiss are brusc succes cu romanul „Băiatul din Brooklyn“. Sensul cuvântul „bestseller“ dă buzna în viața lui care se rupe în bucăți. Noi, spectatorii, facem cunoștință cu el într-o rezervă de spital, sugerată simplu pe scenă prin patul în care stă tatăl grav bolnav (Andrei Finți). Conflictul se schițează onest, cuminte chiar, încă din primele minute de dialog tată-fiu – acid, enervant, duios, trist. Și zona de emoție negativă asupra căreia insistă dramaturgul se trasează tot acum: frustrare, lipsă, neatenție, neputință, suferință, incomunicare etc. Și profilul tatălui irecuperabil, așezat lui semnul lui „nu“, se decupează sigur. Tatăl nu recunoaște (nu vrea să recunoască?) meritele fiului și, mai important, să-i împărtășească bucuria reușitei. Umorul nu este decât pânza aceea subțire de la suprafața lucrurilor.
Succesul mult așteptat al lui Eric e contrabalansat de eșecul din viața personală, în care totul se duce de râpă. Aflat în această situație – succes profesional și eșec personal –, fragilul scriitor trece prin criza vârstei de mijloc care duce, mai devreme sau mai târziu, la reașezarea adevărurilor și a valorilor personale. Este, se pare, vrema despărțirilor: de tatăl care nu mai are mult de trăit, de soția (Raluca Aprodu) care vrea altceva și ale cărei aripi frânte nu mai pot zbura spre un viitor comun. În rolul scriitorului Tudor Aaron Istodor face o compoziție bună, creând un personaj adevărat din multe nuanțe: fragilitate, ezitare permanentă, venită din îndoială, nesiguranță, neîncredere, căldură care are nevoie de căldură, dar și luciditate, ironie și ceva bravadă. Vulnerabilitatea lui Eric (în relație cu tatăl care i-a strivit personalitatea, cu soția care caută altceva, cu reprezentanții studioului de film care au cumpărat drepturile de ecranizare a romanului, cu prietenul din copilărie, de care acum îl desparte o viață întreagă, și cu propriile credințe, religioase și nu numai) se luptă pe scenă două ore și jumătate, cât durează spectacolul, și o vedem în toate scenele – și, desigur, cu asupra de măsură în secvența imediată înmormântării tatălui. În casa goală, Eric trăiește un sfârșit și, pe deasupra, drama de a nu înțelege de ce a fost așa înainte, și nu altfel.
De ce aste așa, și nu altfel? Întrebarea plutește obsesiv în tot spectacolul, iar în jurul micii și fragilei planete Eric Weiss, un om cu calități și defecte, gravitează și alte planete, în afară de tată: Nina, soția nefericită și fără speranță, pe care Raluca Aprodu o joacă credibil, fără să se teamă de istericalele femeii în criză, producătoarea Alison, emblema unei lumi a suprafețelor și a compromisului – Hollywoodul, căreia Natalie Ester îi găsește o expresie reușită, interpretând convingător cinismul și superficialitatea, dar și tânăra Alison, interpretată extrem de inteligent de Mihaela Velicu. Întâlnirile dintre aceste mici planete care visează, fiecare, să fie altceva și altundeva sunt linia de rezistență a spectacolului.
Așadar, povestea unei crize personale adâncite, puse în lumina reflectoarelor (la propriu) și spuse pe scenă, antifrastic, în alb și negru. Pentru că spectacolul, ca toate creațiile lui Cristi Juncu caută exact zonele infinite dintre albe și negru, nelivrând și nici măcar nesugerând concluzii. Ce e de neînțeles la ființa numită om rămâne de neînțeles în spectacolele lui, iar ce e de înțeles înțelege fiecare. Lipsa de dogmatism, pe care am remarcat-o de atâtea ori, ocolirea schemelor simpliste ce reduc personajele, întâmplările și sensurile, însă tocmai prin periculoasa artă a simplității, centrarea pe actor, care se bucură, evident, de încrederea regizorului și este mereu unde trebuie pe scenă fac, așa cum am văzut și în celalalte creații ale regizorului, din „Băiatul din Brooklyn“ un spectacol de nivel înalt. Nu atât povestea, cât felul în care ea e spusă îl duc pe spectatorul – încet, dar sigur – în zona aceea incomodă în care întrebările n-au răspuns sau au o mie de răspunsuri, îndoielile se multiplică și ipotezele la fel.
La toamnă „Băiatul din Brooklyn“ își va începe viața la București și are toate datele să atragă un public cât mai numeros. Pentru spectatorii dornici de teatru de calitate, spectacolul este un must see.
Teatrul Evreiesc de Stat
Băiatul din Brooklyn, de Donald Margulies
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Vladimir Turturica
Distribuția:
Eric Weiss: Tudor Istodor
Manny Weiss: Andrei Finți
Ira Zimmer: Marius Călugărița
Nina: Raluca Aprodu
Alison: Mihaela Velicu
Melanie Fine: Natalie Ester
Tyler Shaw: Cezar Grumăzescu
Print