Ana Maria Iordache, Teatrologie, anul 3, UNATC Bucureşti
Un spectacol al reîntoarcerii acasă, al întoarcerii la valorile începutului. La revenirea după 20 de ani, Bălănescu e inspirat de folclorul românesc, iar concertul de la ArCub a fost pretextul unei reîntoarceri. În acest loc, Alexander Bălănescu a lucrat stagiunea trecută, împreună cu regizorul Felix Alexa și actorul Marius Manole, spectacolul „Însemnările unui nebun”. Acum s-a întors pentru a doua oară ca să vorbească despre începuturi.
A fost poate coincidență, dar „East”, melodia cu care a început concertul, e prima melodie a cvartetului pe care am auzit-o vreodată. Ceea ce mă fascinează și astăzi la Bălănescu este că poate să fie când un violonist atât de sensibil în balade, când revoltat și violent atunci când pe fundal sopte;te discursul din „Revolution”.
De fiecare dată când îi ascult muzica, nu pot decât să închid ochii și deja văd imagini de teatru, când statice sau fluide, când halcinant de dinamice. Dinamismul lui și pasiunea pentru instrumentul pe care îl face să sune atât de bine e aşa de puternică, încât rupe arcușul. Muzica te emoționează, iar mărturisirile dintre piese sunt atât de sincere, încât a fi spectator la un concert de-al lui e ca și cum ai fi în dialog cu el. M-am gândit tot concertul la un interviu cu Alexander Bălănescu, dar la final, mi-am dat seama că a fost ca și cum l-am luat deja.
Un singur lucru mi-a lipsit. Concertul acesta mi-aș fi dorit să fie gândit mult mai bine din punct de vedere tehnic. Un light design care să completeze senzațiile pe care ți le transmit melodiile lui, un concept de concert asemănător cu ale celor de la Sigur Ros ar fi fost ideal. Pentru că și ei, și Alexander Bălănescu sunt genul de muziciani care aduc, în afară de mesajele puternice, senzații puternice pe care ar fi fost ideal să le vezi reprezentate și vizual pe scenă.
Bălănescu ne-a spus mult mai multe decât ceea ce a spus prin versurile sale. A vorbit despe evoluția unui timp pe care fie nu l-am trăit fie nul-am trăit. Ne spune din nou lucruri pe care le știm, dar le uităm. M-a înrădăcinat pentru ca mai apoi să mă dezrădăcineze, să-mi amintească de superficialitatea oamenilor care mă înconjoră.
Cu „Luminița”, apoi, a vrut să-mi redea optimismul și să mă înrădăcineze din nou. Sau poate nu e tocmai oprimism, e înredere (!).
După concertul de la ArCub a rămas o senzație specială, speranța de a-l reîntâlni la un alt concert în București sau în Paris, sau oriunde altundeva în lume, de a lucra împreună la un spectacol, de a vorbi cu un asemenea artist, de a întâlni un om care simte la fel de multe din lumea care îl înconjoară și care neagă ceea ce alții acceptă inconștient.
Muzica lui Bălănescu e o voce de fundal care îți spune lucruri și atunci când nu rostește cuvinte și asta te face să o asculți, să o primești în o mie de feluri, te face să râzi și să plângi în același timp. Lucrurile frumoase mă inspiră. Așa am scris din nou, într-o seară de iunie, căci articolul acesta este o rescriere mai mult decât întârziată a ceea ce am scris atunci, pe întuneric, chiar în timpul concertului.
Print