Bâlciul deşertăciunilor la Curtea Veche, sub aripa lui Strindberg

E sâmbătă, ora prânzului, dar oamenii se trezesc mai târziu sâmbăta, aşa că la Muzeul Curtea Veche din urbea lui bucur, care ascunde ruinele fostului palat domnesc, e linişte. Frunzele nu se clintesc, căci nu bate vântul, la hotelul de alături turiştii străini îşi iau micul dejun în linişte, la Hanul lui Manuc nici picior de om, iar porţile grele, de lemn, sunt închise. Oraşul dormitează încă, cu excepţia celor care se întorc de la biserică, de la slujba de dimineaţa, şi a celor câţiva spectatori curioşi, veniţi la atelierul condus de regizoarea Cătălina Buzoianu, un eveniment demn de interes din ediţia 2012 a Festivalului Naţional de Teatru.

Foto Mihaela Marin
Foto Mihaela Marin

Participanţii la această căutare care a pornit de la Spre Damasc, piesa lui August Strindberg, tradusă în româneşte pentru prima oară de Carmen Vioreanu, sunt studenţi la actorie şi regie sau absolvenţi încă pasionaţi de lucrul efectiv în teatru, încă dispuşi să caute, să repete în ploaie, pe un platou dintre blocuri de locuit, între mirosuri ce vin dinspre bucătării. Dintre ei îi amintim pe Andrei Ciopec, Daniel Lungu, Septimiu Stoica, Mihaela Drăgan, Anca Constantin, Iulia Nistor, Dragoş Matei (actor amator), Iulia Mihalcea, Anamaria Revnic, Anca Pitaru, Isabella Drăghici, Loredana Bănaru, Cristian Rus, Alin State. Ei şi colegii lor au fost aleşi din peste două sute de doritori, spune regizoarea. Spectatorii care s-au strâns să vadă ce şi cum au căutat ei o săptămână, lucrând pe textul atât de bogat al dramaturgului suedez, sunt oameni de teatru: profesori de la UNATC şi nu numai, tineri actori, absolvenţi recenţi, prieteni şi apropiaţi ai artiştilor. Sunt în jur de 20-30. Printre ei, niciunul dintre promotorii români ai performance-ului, ai genului work in progress

Foto Mihaela Marin
Foto Mihaela Marin

Va trebui să mai aşteptăm un pic. El a crezut că începem la ora 13.30, ne spune domol, blând, regizoarea, aşezată pe un scaun în faţa spectatorilor, luminată de o rază de soare, sprijinindu-se într-un baston parcă din recuzită. Aşa e cu artiştii, întotdeauna se găseşte unul care întârzie. Până ajunge, stăm cuminţi, calmi, într-o zi liniştită de noiembrie, şi-o ascultăm pe regizoare povestindu-ne cum a montat cândva Visul lui Strindberg la Lisabona, cum în Spre Damasc descoperim toate traumele din copilăria scriitorului, cum n-a avut nicio contribuţie la ce o să vedem, cum participanţii au lucrat mai mult singuri, nestingheriţi, asumându-şi ideile proprii, ambiţionându-se să găsească ceva şi să arate ceva. Palatul este exact ce le trebuie. Are mister, contraste, cotloane, zgomote delicate, stranii, ferestre zidite şi ferestre adevărate. Sub o boltă stă ascuns şi muzicianul Mircea Florian, împreună cu instrumentele lui neobişnuite şi cu instrumentismul care i-a însoţit şi uneori i-a îndrumat pe artişti în căutarea lor de o săptămână. Edificiul uitat, prin care cotrobăie rar doar câte un muzeograf sau vreun grup mic de turişti, îndemnaţi de ai noştri să se minuneze la vederea unui asemenea miracol, prinde viaţă.

Foto Mihaela Marin
Foto Mihaela Marin

Şi, aproape patru ceasuri, cum s-ar fi spus în secolul lui Strindberg, în el răsunau glasurile actorilor, în costume improvizate sau fără costume. Începe bâlciul deşertăciunilor, parada gândurilor şi suferinţelor oameneşti, tragice sau ridicole sau şi una, şi alta. Cel mai mult ne-a plăcut că am fost liberi, îmi mărturiseşte una dintre actriţe, grăbită să intre în scenă. Libertatea pluteşte în aer, iar scena se succede după alta, iute, nu-ţi dă timp de gândire. Începutul dezvăluie transparent că tot ce vom vedea este provizoriu, neîncheiat, este doar o posibilitate: în scena de deschidere, Necunoscutul şi Doamna caută, printre forme, luptându-se să treacă dincolo de cercul de personaje care li se strânge în jur. Prima scenă a fost regizată de Cătălina Buzoianu şi are loc afară, pe platou. Tot acum apare un personaj care ne va însoţi până la final: Cerşetorul (Cristina Pleşa), săracul care nu e nimic, şi totuşi e, un fel de memento mori, un fel de bufon, un fel de om şi ceva în plus.

Spre Damasc! Spre Damasc! La spitalul de nebuni! răsună la fiecare câteva minute. Aparatele de fotografiat se grăbesc să imortalizeze gesturi, mişcări, priviri, expresii. La ferestrele apartamentelor de alături se iţeşte câte un cap. Trec câteva minute şi intrăm, iar şi iar, apoi ieşim. Mergem lângă sala tronului, ieşim iar în curte, la ulcică, coborâm în catacombe pentru Camera trandafirilor (Scena 5), mergem apoi în bucătărie, în laborator, în faţa casei…

Aproape fiecare scenă a fost regizată de altcineva, sunetele potenţează strigătele şi multele tăceri, spectatorii privesc în linişte, trecătorii se opresc în loc, se aşază pe banca din faţa palatului, aprind o ţigară şi se uită. Se prind că se întâmplă ceva, dar nu înţeleg ce, nu văd vreun car de televiziune. În fine… Copiii care se joacă, au venit cu şcoala, îmi explică un bătrân, adăugând că face zilnic acest drum şi nu-şi aduce aminte să mai fi văzut atâta zarvă la palat.

Foto Mihaela Marin
Foto Mihaela Marin

Nu înţelege, nu merge la teatru, îi ajunge să se uite la televizor, îmi spune, îşi ridică sacoşele şi pleacă mai departe, privind înapoi fără mânie. Spre Damasc, cu miturile lui labirintice, cu personajele lui atemporale, în care se contopesc şi se aglutinează atâtea prototipuri, nu este pentru el. Fiecare şi-a construit, pornind de la text, o mică poveste, îmi explică laconic unul dintre regizori, în trecerea dintre două scene. Da, bâlciul deşertăciunilor, străbătut de aluzii la invizibil, la cele imateriale, care l-au obsedat pe Strindberg toată viaţa, se desfăşoară în faţa ochilor şi urechilor noastre, ne arată cerşetori şi demiurgi, îngeri prăbuşiţi şi mame ancestrale, sfinţi şi oameni pierduţi, într-un iureş ameţitor, care începe La colţul străzii şi continuă cu Camera de hotel, Drumul de ţară, La mare, Camera trandafirilor, Azilul, În buctărie, Laboratorul etc. etc. etc.

Poftă, curiozitate, energie, talent, stângăcie, dorinţă de a convinge. Viteză şi emoţie, sunete cu ecou, plânsete şi râsete, joc ezitant şi joc sigur, ca la teatru. Participanţii joacă ore în şir, spectatorii îi urmează în linişte. Artiştii sunt zgârciţi la vorbă, nu dau detalii despre lucrul lor, nu vorbesc despre intenţii şi descoperiri, nu fac teorie, nu se pierd în explicaţii. Cătălina Buzoianu îi urmează de aproape, îi priveşte cu interes, nu intervine, nu comentează, este aceeaşi prezenţă discretă pe care o cunosc cei care i-au fost studenţi.

Atelierul pe care l-a condus acum, precum şi cele câteva ore în care am putut vedea ce au făcut la Atelierul de la Mogoşoaia anul acesta participanţii selectaţi de Andrei Şerban, au asigurat două componente vii, puternice, ale festivalului de anul acesta.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.