În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Astăzi, actorul Bandō Tamasaburō.
Născut în 1950 chiar la Tokyo, dar nu într-o familie de actori, Bandō Tamasaburō al V-lea (Nirehara Shin’ichi/ Morita Shin’ichi), pe numele lui complet, a început să joace teatru la șapte ani, ca remediu pentru poliomielită. Morita Kan’ya al XIV-lea, actor kabuki fără urmași, tocmai își căuta un fiu pe care să-l adopte și căruia să-i transmită meșteșugul, căci kabuki este întâi de toate un meșteșug. Și și-a găsit acest învățăcel, care a debutat pe scenă la șapte ani, în 1957, cu numele Bandō Kinoji. Bandō Tamasaburo, numele sub care avea să fie cunoscut, l-a preluat mai târziu, când a și jucat împreună cu tatăl adoptiv în mai multe spectacole.
De-a lungul anilor, actorul ca „o statuetă de porțelan”, cum l-a descris Yukio Mishima, a rămas însă preocupat în primul rând de kabuki și a devenit cel mai capreciat onnagata din lume. N-a jucat mult în Occident, unde a mers în câteva turnee de poveste. Stranietatea interpretării și amprenta puternic personală lăsată pe arta moștenită au făcut din acest onnagata fără egal o legendă. „A doua oară când l-am văzut jucând”, povestește George Banu în volumul Japonia, imperiul teatrului, „stăteam departe, într-o lojă aflată mai sus decât sala, și, când a apărut pe hanamichi, podul de flori care străbate sala, nu i-am zărit decât picioarele. Parcă plutea pe deasupra capetelor, ca păpușa aceea bunraku care nici nu atinge pământul, cum zicea Claudel. Femeia luase înfățișarea unei marionete manipulate de o forță invizibilă și atunci, grație artei corpului său, Tamasaburo îți amintea de originile teatrului kabuki, ieșit din formele primitive ale dansurilor de păpuși”.
Print