Actul de „a povesti” trece imperios și cu ușurință, mai ales când este vorba despre teatru, în categoria experiențelor intime, transformatoare, uneori chiar cathartice. Povestea, folosită din ce în ce mai mult ca instrument de marketing și mai puțin în scopuri „terapeutice”, ne devine din ce în ce mai familiară și, în același timp, ne depărtăm de ea direct proporțional tot încercând să compunem „povești” în forme rudimentare, mai ales, pe rețelele de socializare. La originea sa, povestea nu ține nici de cuvinte înșiruite cu scop descriptiv asupra experiențelor cotidiene care ne surprind prin banalitatea lor și nici de puzzle-ul de fotografii cu noi înșine. Ea aparține prin excelență oralității și poartă amprenta acelui „viu” pe care îl invocăm ca argument suprem în favoarea teatrului. A consuma și altfel de povești în afara celor de pe panourile publicitare sau de pe aplicațiile telefonului mobil e ca și cum ai diferenția un iubitor de „junk food” de un gurmand, fără pretenția de a fi unul „elitist”. În acest context mai larg al lumii poveștilor care ne înconjoară, spectacolul „Barajul” de irlandezul Conor McPherson, de la Arcub, în regia Andreei Vulpe, sondează relațiile umane care se întrețes la ceas de noapte, într-un loc parcă uitat de lume în care s-au strâns cei singuri, răniți și neîmpliniți fie din iubire, fie că au pierdut, la un moment dat, acea persoană din viața lor care reprezenta rațiunea de a trăi.
„Barajul”, contrar titlului, invită mai degrabă la depășirea obstacolelor, unul câte unul, până când personajele ating nu o stare de liniște absolută, ci una de împăcare și de asumare a trecutului care nu mai poate fi schimbat. Poveștile din „Barajul” se compun ca niște poeme spuse în preajma focului, într-o noapte friguroasă, care umplu singurătatea prin caracterul lor confesiv. Odată început jocul, fiecare își asumă rolul de narator al propriilor frici fie că au de-a face cu fantome și spirite sau cu regrete și ratări. Într-un spațiu conceput de Daniel Titza ca un bar întunecat dintr-un sat din Irlanda, în care se beau pe îndelete halbe de bere și pahare nenumărate de vin, procesul de „purificare” se naște de la sine. Proprietarul localului, interpretat de Alexandru Voicu, e singurul care își păstrează confesiunile pentru sine și „arbitrează” de pe margine, din poziția celui căruia i se destăinuie toți, poveștile lui Jack, Finbar, Jim și Valerie.
Finbar este bărbatul invidiat, de succes, al cărui pragmatism contrastează cu sensibilitatea umilă, adeseori comică a lui Jack. Povestea lui Finbar (Romeo Pop) are o rezonanță mai puțin personală și întreține atmosfera tensionată declanșată de antevorbitorii săi. Valerie (Simona Pop) încheie ciclul poveștilor cu o destăinuire care seamană cu o piatră smulsă de pe inimă. Rolul său puternic nuanțat și cu o profunzime care se naște dintr-un trecut marcant, nu e încărcat însă, cu o emoție puternică și adevărată care să-ți răpească un scurt timp în care să i te alături cu sufletul la gură. Jim e personajul care temperează încă de la început tragismele, sub orice formă ar fi ele, prin forța comică a lui Gabi Costin care accentuează cu naturalețe inteligența mascată de naivitate. Dar „Barajul”, dincolo de orchestrația subtilă a regizoarei Andreea Vulpe, e dirijat pe scenă de Marian Râlea care transformă printr-un soi de magie personală suspinele în râsete, tristețea în candoare și ratarea într-un fel de acceptare a destinului pe care îl făurim de multe ori cu mâinile noastre.
„Barajul” nu se transformă nicio clipă într-o lamentare continuă asupra vieții și nici nu își propune să smulgă lacrimi, ci să spună povești țesute pe o pânză fragilă, cea a unei întâlniri ocazionale în care oamenilor le este mai ușor să vorbească străinilor despre tot ce s-a frânt odată, demult, în sufletul lor.
ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București
„Barajul”, de Conor McPherson
Traducerea: Andreea Vulpe
Regia: Andreea Vulpe
Scenografia: Daniel Titza
Cu: Marian Râlea, Alexandru Voicu, Gabi Costin, Romeo Pop, Simona Pop
Foto Andrei Gîndac