Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Încă din 1995, când a debutat, creațiile lui Barak Marshall au fost recompensate cu numeroase premii. Subtilitatea lor, grația și dinamismul sunt remarcate de atunci neîncetat, dansatorul și coregraful fiind convins că puterea de expresie a artei sale, pe care el însuși a descoperit-o spontan, în clipe de suferință extremă, este fără limite, așa cum și condiția umană are mai puține limite decât pare. Între lumea exterioară și cea interioară, fiecare cu miracolele ei, Barak Marshall, cândva dornic să studieze filozofia, explorează teritoriul fascinant al mișcării și caută să spună povești. O face împreună cu artiștii cu care colaborează de ani buni, cucerind teritorii noi și căutând răspunsuri la întrebări vechi. Spectacolele sale au fost văzute în mai multe rânduri în România, dar Barak Marshall ne-a vizitat pentru prima dată țara la ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, când a venit împreună cu Inbal Dance Theatre Company din Israel pentru a prezenta spectacolul„Wonderland”/ „Țara Minunilor” și va reveni la Sibiu în august 2016 pentru a monta un spectacol al Teatrul Național „Radu Stanca”. Prezența sa la Sibiu a fost pretextul dialogului pe care îl veți citi în continuare.
Să începem de la profesia dvs. Sunteți coregraf și v-ați mutat din America în Israel. Nu se întâmplă oare, de cele mai multe ori, invers?
Eu sunt pe jumătate american, pe jumătate israelian. Mama s-a născut în Israel, iar tatăl meu e din New York, așa că toată viața am stat când într-o parte, când în alta. Mama a fost director artistic la o companie de dans… Așa se face că m-am apucat de dans la 27 de ani… din pură întâmplare! Istoria mea e la Los Angeles și iubesc Tel Aviv-ul, acolo e familia mea.
Israelul este familia dvs. Și dansul la fel?
Da. Am crescut odată cu compania de dans pe care o conducea mama în SUA. Am crescut parcă în autobuzul cu care mergeam în turneu împreună cu părinții și cu sora mea. O dată am fost într-un turneu prin SUA un an întreg. Iată și motivul pentru care n-am vrut să mă fac coregraf și nu mă interesa dansul. Dar m-a luat și pe mine prin surprindere ceea ce mi s-a întâmplat la 27 de ani, când a murit mătușa mea. Plin de durere, am intrat în studio-ul de dans, într-una dintre cele șapte zile de doliu. Nu știam ce fac. Presupun că mă mișcam, mă gândeam la ea, mi-o aduceam aminte, îmi aminteam cum se legăna pe podea, cum mă blestema, cum mă binecuvânta. Se pare că o prietenă din companie a tras cu ochiul și, când s-au terminat cele șapte zile de doliu, a venit la mine și a zis să-mi arate niște mișcări… I-am spus că sunt minunate, mi-a răspuns că sunt mișcările mele! Și cam așa am început să fiu dansator. Am câștigat apoi un premiu, am ajuns la compania Batsheva etc.
Am crescut odată cu compania de dans pe care o conducea mama în SUA. Am crescut parcă în autobuzul cu care mergeam în turneu împreună cu părinții și cu sora mea. O dată am fost într-un turneu prin SUA un an întreg. Iată și motivul pentru care n-am vrut să mă fac coregraf și nu mă interesa dansul. Dar m-a luat și pe mine prin surprindere ceea ce mi s-a întâmplat la 27 de ani, când a murit mătușa mea.
Și înainte de a începe această poveste ce făceați?
Studiam filozofia la Harvard și mă pregăteam să devin avocat. Apoi s-a dezvăluit acest ceva pe care-l numesc legătură obilicală și n-am mai avut scăpare.
Acum vă puteți imagina făcând altceva decât dans și coregrafie?
Am o mulțime de preocupări. Iubesc muzica, îmi place să cânt, să scriu, mă interesează cinematografia. Dansul este una dintre pasiunile mele și mă consider un norocos că pot să fac asta.
Am început cu familia și, pentru că în spectacolul susținut la Sibiu, am auzit și un cuvânt românesc, v-aș întreba dacă aveți vreo legătură cu România.
Da, am. Unchiul meu e din Cluj, dar a evadat cumva în timpul războiului. Cred că în copilărie am auzit vorbindu-se mai mult română decât ebraică, am crescut cu mâncarea românească a mătușii… Cred că și de aici vine atracția pentru muzica țigănească și românească pe care o folosesc în spectacolele mele. N-am înțeles niciodată de unde altundeva ar putea veni, dacă nu de la unchiul meu român.
Și totuși, abia anul acesta ați venit în România pentru prima dată.
Eu da, compania însă a mai fost. E o țară incredibilă. Festivalul de la Sibiu este, evident, impresionant și e o onoare să iau parte la așa o aventură. România pare a avea o cultură uimitoare. Venind din exterior, observi ceva unic, ceva extrem de special, un amestec între multe lucruri, care creează o energie cum nu mai găsești nicăieri în lume.
Cred că în copilărie am auzit vorbindu-se mai mult română decât ebraică, am crescut cu mâncarea românească a mătușii… Cred că și de aici vine atracția pentru muzica țigănească și românească pe care o folosesc în spectacolele mele.
Apropo de energie, care este atât de importantă în spectacolele dvs., de ce ați renunțat la ea, așa cum o știam din producțiile pe care le-am văzut anii trecuți la Sibiu, și ați mers în direcția teatralității, a cuvântului rostit?
Nu cred că a fost o alegere conștientă. Există pur și simplu anumite locuri în care dansul nu poate exprima ceea ce pot exprima cuvintele. Eu nu am impresia că mă îndrept mai mult spre teatru acum, încă mă interesează mișcarea destul de mult, însă nu cred în despărțirea artificială dintre cele două. De altfel, există o mulțime de puriști care-mi pot critica arta. Eu nu-mi tratez dansatorii ca pe niște dansatori, ci ca pe niște personaje. Pentru mine, ei sunt actori și nu preget să folosesc tot ce simt că poate duce povestea mai departe. Sunt o mulțime de texte lungi, nu-i așa?, pentru care n-am putea folosi limbajul gestual.
Să înțeleg că dansatorii sunt personaje, actori, oameni care scot la suprafață lucruri din interiorul lor?
Absolut. Nu-mi aleg dansatorii cu care lucrez în funcție de cât de sus pot ridica piciorul, ci în funcție de cine sunt și de ce aduc pe scenă. Caracterul și firea sunt întotdeauna foarte importante. Asta caut mereu.
Când începe lucrul, nimeni nu știe cum o să fie spectacolul. E ca atunci când te apuci de citit o poveste. La început ai o idee, o imagine, un personaj, o bucată muzicală etc. După aceea, încetul cu încetul, lucrurile se leagă. Punctele se unesc și se naște povestea.
Cum se naște un astfel de spectacol de dans?
Când începe lucrul, nimeni nu știe cum o să fie spectacolul. E ca atunci când te apuci de citit o poveste. La început ai o idee, o imagine, un personaj, o bucată muzicală etc. După aceea, încetul cu încetul, lucrurile se leagă. Punctele se unesc și se naște povestea. Pornesc de la un fragment, de la un text, de la ceva ce rezonează cu mine dintr-un motiv sau altul, de la pierderi din viața mea personală, pierderi care m-au împins însă să merg mai departe. Niciodată nu știi încotro o va lua povestea, doar speri că o să reușești s-o spui clar.
Dar „Țara Minunilor” din spectacolul dvs. unde se află?
La un nivel de explicație foarte simplu, e o poveste despre zece oameni care au murit și se trezesc în Purgatoriu. Este vorba despre capacitatea de a-ți accepta soarta. Toți o să murim, e inevitabil. În plus, e vorba despre faptul că mult din conflictele noastre vine de la noi înșine, de la ființele umane. Așa că soluțiile vin tot de la ființe umane, poate că de la altele… Liniștea și dragostea sunt soluții. Iar noi vedem aici zece oameni care se cam luptă până când înțeleg, în cele din umă, că asta le e soarta și nu trebuie decât să se iubească și să fie, într-o măsură sau alta, înțelegători unii cu alții.
Dar teamă este acolo?
Teama de pierdere, frica de a-i pierde pe cei pe care-i iubești, e întotdeauna acolo. Însă trebuie să îți păstrezi mereu umorul, el este antidotul și așa găsim speranța: râzând de condiția umană și neluând totul chiar foarte în serios, nelăsând greutățile vieții să ne omoare prea devreme. Când am început să scriu, cred, m-am gândit să mă lupt cu inevitabilul. Lacrimile vărsate când moare cineva sunt o măsură a iubirii pentru omul acela, pentru viața care a fost și este. Umorul există ca să ne aducă aminte că ni se întâmplă tuturor… că trebuie să zâmbim și să mergem mai departe.
Mi se pare interesant că în Israel sunt foarte multe companii de dans, multe celebre, cu spectacole foarte cunoscute. Preferă cumva israelienii dansul teatrului?
Da, poate părea ciudat. Dar să nu uităm că în Israel se face și un teatru uimitor și că el obține fonduri incomparabil mai mari decât dansul. Există însă destule centre și programe care sprijină dezvoltarea tinerilor coregrafi. Dar, cumva, celălalt motiv al existenței acestei multitudini de genuri de dans este tocmai lipsa unei istorii lungi a educației prin dans. În Israel poate că nu există cu adevărat ideea că așa e bine și invers e rău. Fiecare face ce vrea și există o mulțime de voci individuale. Există însă multe alte țări unde sunt mai mulți coregrafi talentați. Dar în Israel ei sunt atât de mulți, pentru că fiecare dintre ei are o voce unică, inconfundabilă, provenind din identitatea israeliană, din nervul acela care-i îndeamnă să îndrăznească și să nu se supună cu adevărat regulilor. Procesul de creație înseamnă a nu te supune regulilor. Noi nu subscriem ideii că dansul este așa, teatrul este așa, muzica trebuie să fie așa etc. Fiecare membru din comunitatea artistică își caută vocea adevărată, un lucru de apreciat, lucru care mă inspiră.
Teama de pierdere, frica de a-i pierde pe cei pe care-i iubești, e întotdeauna acolo. Însă trebuie să îți păstrezi mereu umorul, el este antidotul și așa găsim speranța: râzând de condiția umană și neluând totul chiar foarte în serios, nelăsând greutățile vieții să ne omoare prea devreme. Când am început să scriu, cred, m-am gândit să mă lupt cu inevitabilul. Lacrimile vărsate când moare cineva sunt o măsură a iubirii pentru omul acela, pentru viața care a fost și este. Umorul există ca să ne aducă aminte că ni se întâmplă tuturor… că trebuie să zâmbim și să mergem mai departe.
Apropo de inspirație, ce ne puteți spune despre ea în cazul dvs.?
Cred că, într-un fel, poveștile noastre sunt aceleași, că ducem aceleași lupte. Omul se luptă pentru propria lui libertate, pentru propria lui voce. Cumva, toate spectacolele mele vorbesc despre asta. Wonderland e o poveste despre zece oameni care încearcă să-și accepte soarta, de exemplu. Avem, deci, în creația mea mai multe variante ale aceleiași povești. Toate lucrurile astea le vedem pe stradă. Toți ne luptăm cu lipsa de bani, de speranță, de libertate politică etc. Este lupta ființei umane, care vrea să fie liberă și, de fapt, devine liberă. Ea m-a inspirat mereu.
Dar coregrafia o putem defini?
În sens strict, ea este aranjarea mișcărilor în spațiu. Eu fac mai degrabă teatru-dans, ca să spun o poveste. Dansul a apărut ca ritual, iar eu am apărut ca dansator când m-am apucat să dansez ca să-mi exprim suferința. Face parte din viața noastră – de la dansul social, dansul etnic etc. Pentru mine, dansul rămâne un ritual. În India, în Bali etc. dansul există în primul rând ca să spună povești.
Să vă întreb ce mai lucrați acum, în 2015?
Lucrez la un spectacol care se numește 1972, am lucrat o parte din el și pot spune că este un spectacol politic, căci abordează lupta evreilor în țările arabe cu dominația albilor, ca să spun așa. Prima parte a avut premiera în ianuarie, la începutul anului, și povestește despre un club de noapte din Tel Aviv din anii 1970, unde ne întâlnim cu niște personaje din Orientul Mijlociu, cu speranțele, visele, reușitele și eșecurile lor. Urmează și partea a doua…
Și să spunem că veți lucra, probabil, și la Sibiu.
Sunt foarte încântat de idee și sper să vin să lucrez la teatrul de aici un spectacol despre care încă nu avem toate detaliile. Ar trebui să se întâmple anul viitor. Abia aștept să lucrez cu români.
Cum ați spune că a fost pentru dvs. prima întâlnire cu România?
Inspiratoare. Cultura, limba, oamenii, mâncarea – ele toate mă inspiră.
Foto: prin amabilitatea lui Barak Marshall
Print