Emoţia e greu de strunit şi împachetat în definiţii, parametri şi doze precise. În viaţa de zi cu zi gama de emoţii e oarecum previzibilă – teama de examene, frica de acul seringii, bucuria primei ninsori în copilărie, plăcerea gustului plăcintei scoase din cuptorul bunicii, durerea pierderii cuiva drag şi tot aşa. Pe scenă, însă, emoţia are declanşatori mai complicaţi şi funcţionează cu mai puţină exactitate. Pentru doi spectatori care stau unul lângă celălalt aceeaşi scenă poate avea cu totul altă încărcătură emoţională. Iar dacă despre calitatea artistică şi estetică a unui spectacol se poate vorbi în termeni aproximativ obiectivi, componenta emoţională, care completează jumătatea rămasă până la împlinirea rotundului ce se doreşte a fi cât mai aproape de perfect, e eminamente subiectivă. Şi tocmai din acest motiv cu atât mai frumoasă şi mai ofertant de abordat.
Spectacolul „Să trăieşti orice ar fi (Barbara)” invitat în închiderea Festivalului Naţional de Teatru este unul foarte personal. Cei doi protagonişti – Juliette Binoche şi Alexandre Tharaud spun prin muzică şi vers povestea de viaţă a prietenei lor Barbara. Ea este importantă în acest tribut muzicalo-poetic. Actul artistic în care notele pianului acompaniază cuvintele meşteşugite şuierate aproape în şoaptă ca o litanie nu are nimic egoist; cei doi artişti nu se arată pe ei, ci o povestesc pe Barbara. Muzica ei, fragmentele din jurnalul ei, cântecele ei, versurile ei şi o atmosferă rece, încărcată de respect şi nostalgie, care se încălzeşte treptat cu dragoste şi dorul de ea. Câteva spoturi cu lumină în pen-umbră şi doar rare momente de lumină plină, un ritm răbdător şi nimic spectaculos vizual. Doi oameni îmbrăcaţi în negru, cu tălpile goale, pe o scenă goală şi un pain – nu ca instrument, ci ca partenerul lor de joc.
Cu şansă mare de câştig se poate paria că majoritatea celor care au umplut Sala Studio a Teatrului Naţional a venit pentru Juliette Binoche. Cu şansă ceva mai mică, dar suficient de consistentă, se poate miza pe faptul că destul de mulţi spectatori nici măcar nu ştiau numele spectacolului; sintagma colocvială a fost „merg la Binoche”. Firesc, cumva, pentru că renumele unei vedete hollywoodiene e greu de trecut cu vederea. Cei care aşteptau glamour şi să o vadă pe Binoche în toată splendoarea unei dive comme il faut au suferit profund. Nu mai departe de vecinii mei de scaun stânga-dreapta – un domn cu o vârstă respectabilă care pe la jumătate s-a întrebat retoric, dar cu voce tare „Ce e asta, domnule?” şi un cuplu de ceea ce păreau a fi tineri intelectuali – ei i-a sunat telefonul, lui i-a scăpat sticla de plastic, a moţăit şi amândoi au chicotit cu ochii pe ceas. Iar publicul, în ansamblul său, a confirmat aceeaşi ipoteză a aşteptării unei întâlniri cu the star la final când printre aplauze s-a ridicat un roi de licurici – ecranele smartphone-urilor care filmau sau pozau momentul în care ochii noştri de români au văzut ditamai vedeta internaţională. Ba chiar şi câteva blitzuri au fost.
Or, nu despre Juliette Binoche a fost vorba în acest spectacol. Cu multă modestie şi eleganţă, „ditamai vedeta” s-a strecurat decent şi demn în planul doi al spectacolului şi a lăsat-o în centrul scenei pe marea artistă Barbara. Fără să epateze, fără să impresioneze, Juliette Binoche a rostit curat, sensibil şi simplu vorbele de multe ori dureroase, lăsându-le să îşi spună singure povestea. Dacă nu ştiai că e „ditamai vedeta” la final nu ai fi scos smartphone-ul. Iar celălalt personaj central a fost muzica; la fel de generos oferită cu virtuozitate şi interpretare încărcată de emoţie de Alexandre Tharaud. Clapele au vorbit şi au emoţionat. Ele, poate, cel mai mult. Apoi o privire tristă care a luminat până în spatele sălii, o şoaptă care spune „te iubesc”, sonoritatea regală a limbii franceze, cu tot cu patetismul ei desuet, dar atât de melodios şi percutant, încât şi proza îşi avea melodia ei.
„Să trăieşti orice ar fi (Barbara)” este un spectacol care celebrează iubirea, camaraderia, viaţa, puterea de a ierta, de a merge mai departe, de a trăi. Şi este foarte intim, îţi vine foarte aproape. Este construit cu multă sinceritate şi mizează doar pe emoţie. Iar emoţia e foarte personală – o simţi sau nu.
Festivalul Naţional de Teatru
„Să trăieşti orice ar fi (Barbara)”
Texte şi muzică: Barbara
Distribuția: Juliette Binoche & Alexandre Tharaud (pian)
Light Design: Éric Soyer
Colaborare artistică: Vincent Huguet & Chris Gandois
Aranjament muzical: Alexandre Tharaud
Juliette Binoche le mulţumeşte lui Olivier Rousteing de la Maison Balmain şi lui Christian Louboutin
Coafura lui Juliette Binoche: John Nollet
Mulţumiri speciale lui Bernard Serf
Il était un piano noir… Mémoires interrompus de Barbara, © Editions Fayard.
O producție Les Visiteurs du soir
În co-producție cu L’Onde Théâtre Centre d’art de Vélizy-Villacoublay
Cu participarea Yamaha Music Europe
Print