E tare greu să taci. Să taci cu adevărat. Pentru tine şi pentru ceilalţi. Şi pentru celălalt. Să taci când vrei să strigi. Pur şi simplu să taci atunci când doare. Şi să asculţi odată cu tăcerea ta. Să taci şi să asculţi. Şi să îţi vorbească ochii şi tot corpul tău să devină un instrument al muzicii triste pe care povestea de dinăuntru o compune din tăcerea ei. Dar cât de greu e să taci. Şi să asculţi. Şi să ai răbdare să simţi. Tăcerea, ascultarea şi răbdarea sunt trei surori bune care prea rar se adună la o masă în familie. Pe scenă cu atât mai rar. Şi, totuşi, din când în când îţi dau întâlnire la câte un spectacol. Şi atunci se întâmplă ceva aparte – se face linişte şi se ascultă şi se simte cu răbdare şi pe scenă, şi în sală. Şi e bine. E bine să îţi dai seama că nu ai uitat să taci şi să asculţi şi să simţi şi să îţi pese. Atunci e teatru cu bine.
Andrei şi Andreea Grosu încearcă de fiecare dată în spectacolele lor să aşeze la aceeaşi masă tăcerea, ascultarea şi răbdarea. În cea mai nouă montare a lor, „Before breakfast” de Eugene O’Neill de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila nu doar că surorile au acceptat invitaţia, dar şi-au făcut casă cu temelie de cărămidă din spectacol. Sintagma „spectacol cu o masă şi două scaune” ştim ce înseamnă în limbajul codat al teatrului. De această dată acea masă şi acele două scaune şi câteva obiecte de recuzită care încap într-o cutie de carton sunt tot ce le trebuie Mihaelei Trofimov şi lui Richard Bovnoczki pentru un recital de tăcere, ascultare şi răbdare, ce poartă titlul de performanţă.
Monologul piatră de încercare lui Eugene O’Neill e transformat de Andrei şi Andreea Grosu în cel mai profund şi mai sincer dialog scenic. O femeie care îşi spune drama printre tăceri şi soţul său care ascultă şi răspunde mut. O tragedie ce stă să se întâmple, o tensiune compusă din priviri şi prezenţe cu o energie concentrată pe punctul de a face implozie şi în sală calitatea tăcerii creşte cu fiecare minut care trece din cele 60 ale spectacolului. Din sinceritate şi asumare dureroasă aproape se nasc şi suspansul, şi curiozitatea, şi interesul pentru scurta poveste de dinaintea micului dejun. Şi îţi e milă de cei doi şi îi acuzi pe rând şi le iei apărarea şi te înfurii, şi te frustrezi, şi te sperii şi tot aşa vin peste tine reacţii scurte şi gânduri telegrafice legate de lumea asta mică de pe o mochetă grena împrejmuită de o plintă groasă. Dar nimic din afara ei; niciun gând parazitar despre ce ai lăsat acasă sau la serviciu. Eşti acolo. Şi atât.
La fel cum şi cei doi actori sunt într-un fel special acolo. În Sala Studio, cu gradene de o parte şi cealaltă, la această masă a tăcerii se urlă în spatele cuvintelor care se tac. Şi simţi fiecare strigăt pornit din piepturile celor doi şi negrăit cu vocea prin toate detaliile de pe corpruile lor: unghii care mărunţesc o firimitură de pâine sau scrijelesc vopseaua mesei, falangele picioarelor înălbite de contractarea muşchilor într-o chircire de durere, un fum de ţigară expirat, cuţitul care unge pâinea întărită cu unt cu panică şi teroare, degete care tremură, ochi care nu îşi dau voie să plângă. Dialogul tăcerilor este fascinant ca un tango muribund – pasional, trist şi fără speranţă. Fiecare cuvânt pe care Mihaela Trofimov îl rosteşte se multiplică în sens prin tăcerea care îl urmează. Iar răspunsul lui Richard Bovnoczki vine cu lentoare ca o pedeapsă, printr-un gest sau o respiraţie. O relaţie atât de intensă cu atât de puţine cuvinte, o dezvoltare a unui parcurs în care e loc şi pentru umor amar şi pentru tandreţe în tot acest tăvălug de chin şi durere şi o comunicare artistică în care sinceritatea este al treilea personaj.
Mihaela Trofimov reuşeşte să dea parcă foc fiecărui cuvânt. O costă toate diacriticele şi literă cu literă te conduce blând pe spirala descendentă a acestei femei în agonie. E sinceră şi joacă fără nicio protecţie, fără nicio precauţie în faţa spectatorilor aflaţi la câţiva metri. Cu o concentrare continuă şi un gând ce ordonează sentimentele care gonesc cu viteze astronomice reuşeşte să jaloneze precis acest parcurs chinuitor al unei suferinţe contorsionate. Cu un soi de determinare de a merge mai departe, cu o undă de nebunie, cu puţina duioşie rămasă, cu disperare şi frica de a privi adevărul în faţă, această doamnă Rowland pregăteşte micul dejun presimţind cumva deznodământul. Sau poate deznodământul i-a stat clar şi limpede în faţa ochilor de la bun început şi tot spectacolul nu a fost decât o himeră, o încercare disperată de a fugi de realitate? Această posibilitate încă şi mai ofertantă şi chiar spectaculoasă e grăuntele de îndoială, semnul de întrebare pe care Andrei şi Andreea Grosu îl caligrafiază fin în mintea spectatorilor.
Richard Bovnoczki are prezenţă scenică şi expresivitate care fac spectacol. Postura lui, trăsăturile chipului, felul în care priveşte, nuanţele care îi modifică fizionomia, felul subtil în care ştie să dozeze o reacţie, un întreg arsenal al unei expresivităţi ca de plastilină îl ajută să susţină un dialog intens tăcând. Cu un scurt monolog de pantomimă şi o lungă ascultare încordată, răspunde metaforic şi cu atât mai sincer şi susţine o relaţie profund umană pe scenă. Bunătatea care i se citeşte în ochi, blândeţea sa, i le împrumută acestui Alfred ratat şi depresiv, pentru a le transforma în pecetea durerii sale fără cale de întoarcere.
„Before breakfast” este un spectacol cu risc major. Nu e deloc uşor să compui o lume din tăcere, ascultare şi răbdare. Andrei şi Andreea Grosu au reuşit să aducă această lume pe scenă şi să ne molipsească măcar pentru o seară de liniştea pe care o lasă în urmă amuţirea gândurilor noastre egoiste. Acest spectacol e un paradox de preţ – te doare şi îţi e bine. Pentru că e teatru cu bine.
Teatrul „Maria Filotti” Brăila
„Before breakfast” de Eugene O’Neill
Traducere: Petru Comarnescu
Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Distribuţie:
Doamna Rowland – Mihaela Trofimov
Alfred – Richard Bovnoczki
Una dintre notiunile de baza pe care psicologii o predau in cursurile de comunicare interpersonala,de Team Working, de formare a personalitatii unui individ atunci cand se relationeaza cu similii sai,este structura comunicarii bazate pe un raport intre interlocutori diferiti si colorati.Am fost uimita atunci cand am aflat ca aceasta comunicare non verbala-tacerea mai bine zis, exprimata prin mimica faciala,gesturi,priviri,postura, reprezinta 40 % din intreaga paleta care formeaza comunicarea,urmata de comunicarea verbala si cea para verbala(tonul ,volumul,ritmul vocii).
De ce tacerea,ascultarea si rabdarea a fost adoptata in mod inedit si de actori in piesa lui Eugen O’Neill, avand in vedere ca tacerea este utilizata ca metoda in artele figurative(pictura,scultura ,arhitectura ecc), ma duce la gandul ca este o necesitate a timpurilor in care traim?
Teatrul a ales intelepciunea,adica: am inteles si atunci tacerea poate fi un valid raspuns, pentru ca acolo unde ragnesc 100 de magari ce sens mai are si un ruget de leu.
Cu siguranta pretul interpretarii este scump pentru actorii care se bazeaza pe acest titlu de performanta precum Richard Bovnoczki si Mihaela Trofimov.Un spectacol paradox care se spera a fi bine inteles de public, si nu considerat plictisitor.Actorii tocmai prin anatomia lor pe scena sunt fiinte sincere,capabili de a purta pecetea durerii timpurilor cu stoicism, chiar si cand sunt redusi la tacere.
Ideea care mi-a venit in minte dupa ce am citit acest articol este ideea semplicitatii, nu ca o finalitate a artei ci ca o apropiere de ea in sensul real al lucrurilor.Iar aici ne trage de mana Constantin Brancusi,geniul semplicitatii complicate, cu capodopera sa lasata noua:Masa Tacerii.
O masa rotunda inconjurata de 12 scaune in forma de clepsidra care prin refractia luminii diminetii, ne reprezinta trecerea timpului in asteptarea unor interlocutori capabili sa se aseze pe aceste scaune si sa comunice intre ei utilizand tot sistemul de comunicare posibil ,si mai ales sinceritatea.
Adevarata utopie demonstata pana acum ,pentru ca a reincepe totul de la zero inseamna mai inainte de toate a spune:the Truth and then the Reconciliation.Si nimeni nu are asemenea intentii nobile.
Intre timp, noi precum gladiatorii inainte de a lupta in arena romana si a produce acele spectacole sangeroase unde isi dau sufletul pentru a delecta romanii dornici de bravura, putem doar spune: Ave,Caesar ,morituri te salutant!