Berceni, Rahova & Co. O plimbare în „celălalt oraș”

La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune în „Book Corner” o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Din unele motive pe care le știm, dar și din altele care ne scapă, rezistă prejudecata generalizată că sudul e adesea un frate neghiob al nordului, fratele ăla mai încet, cu care nu prea ai de ce să te lauzi. Când nu este de-a dreptul demonizat în gândirea colectivă, poate fi doar înțepenit într-un derizoriu care, în destule cazuri, ar merita nuanțat. E cazul Munteniei, e și cazul Berceniului din capitală, dacă rămânem la „țărișoara noastră”, dar n-avem timp să mergem mai departe, rămânem, ca de atâtea ori, la ce știm.

Noroc că mai apare câte cineva, că se mai întâmplă ceva și facem un pas mai încolo, ieșind pe negândite din locul comun. Se poate întâmpla, de exemplu, dacă citim „Orașul celălalt. Locuri și povești din București-Sud”, volum bilingv, care mi-a ieșit în drum într-o librărie din nordul Bucureștiului, că în sud nici nu prea există, nu-i așa?, decât în mall-uri. Fie că știți acest sud, fie că nu, fie că ați avut de-a face cu Berceni și Ferentari, că v-ați plimbat prin Parcul Carol sau nu, că știți Vitanul sau că nu aveți nicio legătură cu zona, cartea galbenă pe care am descoperit-o chiar în zilele în care reciteam „Bucureștiul” lui Paul Morand are toate șansele să fie o experiență de lectură utilă și plăcută, ea propunându-și, anunță autorii de la început, „un portret (al unei bucăți) de oraș, al unor oameni formidabili și al unor locuri magice”.

Publicat de Editura Universitară „Ion Mincu”, realizat grafic într-o manieră care sparge monotonia practicilor editoriale de la noi, mizând pe combinația imagine-text, volumul acesta atipic, care bine ar fi să fie urmat de altele în domeniul cercetării urbanistice și mai larg antropologice, poate ajunge la un public larg și poate, să spunem așa, să dea roade: să aprindă curiozitatea, să pună întrebări, să invite la plimbare, să aducă aminte de oameni și povești, să dea idei. Și, mai mult, să șubrezească o prejudecată hrănită și de ignoranță și să „reabiliteze” sudul, mai ales în epoca reconvertirilor urbanistice. Cu alte cuvinte, îndrăgostiților de vechiul București, nostalgicilor amatori de povești de demult, care trăiesc într-un București idealizat, adesea livresc, „Celălalt oraș” poate să le arate că merită și sudul acesta hulit atenție, că are și el mitologia lui pitorească și că și în noroiul lui cresc nuferi, că poartă și el niște urme ale unui trecut recuperat și iar recuperat, dar și cicatricile profunde ale unor buldozere, că are și el casele lui frumoase și hibrizii lui, care te hipnotizează cu monstruozitatea lor, grădinile lui ca la țară, fabricile lui dezafectate, urâtul și candoarea lui.

Da, da, chiar așa. Nu știu când v-ați plimbat ultima dată pe lângă Parcul Carol, de pildă, apoi spre Rahova, pe la fostul cinematograf „Flamura” și spre Berceni, acasă la Tudor Arghezi, la casa memorială de azi unde mergem într-o scurtă vizită împreună cu autorii, dar s-ar putea ca nu numai primăvara, ci și lectura acestui volum să vă facă să încercați un traseu când aveți câteva ore libere. E adevărat, o să (re)descoperiți astfel un chip chinuit, un oraș care se zbate, o făptură care încă se caută și tare ar vrea să iasă la lumină. E făptura aceea care a ajuns în cărțile lui Dan Sociu și ale Laviniei Braniște, amândoi citați, dar e și Berceniul din „Copilăria lui Kaspar Hauser” de Bogdan-Alexandru Stănescu.  Și făptura aceasta face parte dintr-o lume pe care a descris-o foarte bine poeta Magda Cârneci în „București. O colecție de mirosuri”, carte pe care a publicat-o la Institutul Cultural Român în 2007: „Și brusc, privind în jur la agitația cu miros de pericol de moarte, am văzut cu alți ochi orașul, bătrânul, lăbărțatul oraș. Avea o stranie măreție, ca și cum în fața ochilor mulțimilor care prin revoltă și sacrificiu ar fi meritat în sfârșit acest lucru, Bucureștiul pasiv, copleșit de țărănoi parveniți și de tâlhari dialectici, Bucureștiul mărunțit și învins de istorie și-ar fi revelat adevărata lui față, hieroglifică, precum un cifru pierdut. Desfigurată de prostia agresivă și meschinăria avidă, fața lui discretă, ascunsă, de centru al lumii, între ale centre pereche, avea o noblețe de loc fierbinte al marii istorii, de loc unde, poate, se joacă pentru o clipă destinul astrelor și al umanității. Dar clipa aceea s-a evaporat repede…”.

Ei bine, Bucureștiul pasiv, într-o măsura sau alta, Bucureștiul lăbărțat prinde contur în paginile concepute ca o continuare și o dezvoltare a proiectului „Actopolis. The Art of Action/București-Sud”, organizat de Goethe Institut, tranzit.ro și Zeppelin în perioada 2015-2017. La această carte ce „reinterpretează ghidurile turistice vechi, în care călătoriile erau încă explorări, în care ți se povesteau și nu doar prezentau lucruri, în care hărțile erau imprecise, dar poetice” au lucrat arhitecții Cosmina Goagea, Constantin Goagea, Ștefan Ghenciulescu, Mihai Duțescu și Andrei Mărgulescu, pasionați de fotografie și fini observatori ai orașului. Îmbinând informația utilă cu mici incursiuni în istorie și cu observația personală, ei conturează un teritoriu în care rămâne destul de explorat. Ne invită în curțile câtorva case din Rahova, unde femeile fac sarmale pentru nuntă sau înmormântare, unde încă există viță-de-vie (cultură care s-a numărat printre practicile patriarhale în mahalalele orașului cu înfățișare rurală până la începutul secolului XX, cum amintește și Adrian Majuru în „București. Povestea unei geografii umane”), la Halele Carol, în Parcul Natural Văcărești sau undeva în Antiaeriană și, invocând încă de la început inițiativele culturale independente din ultimii ani, invită la o descoperire, prezentând un potențial ce lasă la vedere țesuturile orașului.

Sunt multe locuri în care ele se văd bine, iar destule dintre ele se află în acest sud unde încă plutește adesea mirosul de mititei. De exemplu, în fotoreportajul despre Vitan, realizat de Andrei Mărgulescu și scris de Mihai Duțescu, dincolo de Târgul Autovit și de primul mall din capitală vedem o întreagă lume, cu tot cu zbaterile ei. Dincolo de cenușiul și pustiul de azi, vedem ce ar fi putut fi, la unison cu avertismentul dat de autor încă din primul paragraf: „Spre deosebire de Rahova sau Berceni sau de alte cartiere cu limite clar definite – Vitan – cel puțin după cum îl văd eu – e o mare nebuloasă. Mai degrabă decât un teritoriu delimitat, e un cartier în care mitologia bate de departe materialitatea, în care abstracțiunile sunt mai consistente decât caracteristicile fizice concrete ale locului. Poate fiindcă în urma tăvălugului demolărilor ceaușiste, din vechiul țesut istoric dezvoltat în lungul drumurilor comerciale Vitan/Dudești n-a mai rămas aproape nimic, noua bucată de oraș care a fost pusă în loc nu are nimic special”.

Acest „nimic special” este, într-un fel, însuși dușmanul orașului, dar, în același timp, este și ceea ce antreprenorii culturali de azi ar putea folosi în proiecte apte să atragă un public bun, o comunitate care vrea să redescopere orașul, cu tot cu nuferii și buruienile lui. „Maidanul ca spațiu alternativ public”, în atmosfera balcanică a Berceniului pe care unii dintre locuitorii lui îl și iubesc, are și el un loc în „Celălalt oraș”, unde ne iese imediat în cale și oaza lui Tudor Arghezi, bine-cunoscutul Mărțișor, unde timpul, desigur, s-a oprit în loc, după ceasul și pendula din casa aflată, „dincolo de poartă veche, verde”, într-o livadă de cireși crescută, ca o poezie trufașă, printre blocuri.

În fine, sudul așteaptă leneș și lăbărțat să fie descoperit de cât mai mulți ochi, cu flora și fauna lui. Pasiv și de un kitsch necruțător, îl găsiți acum și în cartea galbenă, care vă poate face poftă de alte cărți despre București, fie ele celebre, fie nu tocmai de prim-plan. Până ieșiți la plimbare cu sau fără bicicletă să explorați zona aceasta cu o parte încă sălbatică, dar și cu una plină de candoare acum, când la vreo casă mai înflorește chinuit un liliac, „Celălalt oraș” vă așteaptă prietenos și fără excese. Dacă-l citiți, înainte să ieșiți în cartier să vă convingeți cu ochii voștri, o să știți clar că Paul Morand, diplomatul francez, avea dreptate să scrie în 1935: „Lecția pe care o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită, sublimă ca răbdarea animalelor, și al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: „<Mare-i grădina lui Dumnezeu!>.”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.