Făt-Frumos îl învinge întotdeauna pe zmeu. E obligatoriu. La fel şi Batman pe Joker. Şi nici Richard III nu va scăpa nepedepsit pentru crimele sale. Indiferent de vârstă, poveştile spun cam aceeaşi poveste. Binele şi Răul îşi văd de lupta lor şi în basme, şi în desene animate, şi în teatru, şi în filme 3D, şi în realitatea augmentată mai nou. Deznodământul, însă, e cam acelaşi. Cu mici abateri de la regulă, când destinul e crud şi eroul moare odată cu antagonistul pentru ca locul lui să fie luat de un june care stătea la rând gata-gata să îşi tragă cizmele pentru a deveni noul ocrotitor al tuturor celor ce sunt frumoase şi bune. Băieţii răi n-au nicio şansă. Metodic şi constant pierd bătălie după bătălie şi nicio victorie nu poate fi mai mult decât provizorie. Singura care mai reglează cât de cât balanţa e soarta implacabilă – în drame de tot felul unde un există buni şi răi, doar tristeţe cât cuprinde şi împrejurări nefaste.
De ce sunt răi băieţii răi? Ce îi face pe antagonişti atât de nesuferiţi? De cele mai multe ori este vorba de unghiul subiectiv din care este prezentată problema. Pentru ca acţiunea să meargă mai departe, trebuie să existe conflict. Tocmai de aceea ne plac romanele de aventuri şi adormim la pasajele descriptive. Iar conflictul înseamnă că cineva vrea ceva, iar altcineva se opune; vrea fix opusul. Simplu. Iar cum obiectivitate nu există, nici autorii nu se pot dedubla şi iau partea unuia dintre personaje. Prin simplul fapt că unul e cineva iar celălalt e descris prin raportare de tipul altcineva taberele sunt clare. Şi atunci, în mod firesc, trebuie să existe bine şi rău. O dorinţă justă şi o contra-partidă. Iar dacă motivele şi sentimentele şi acţiunile şi trăirile eroului sunt de cele mai multe ori întoarse pe toate părţile şi prezentate cu lux de amănunte, circumstanţele posibil atenuante ale bau-baului sunt de cele mai multe ori trecute cu vederea.
S-ar putea rescrie biblioteci întregi dacă poveştile ar fi spuse din punctul de vedere al antagoniştilor. Dacă Shakespeare i-ar fi dat lui Claudius mai mult de câteva versuri într-un monolog să explice de ce şi-a ucis fratele, poate că nu ar mai exista atâtea montări în care să-l vedem doar ca pe un depravat şi un pervers. Richard III are toate motivele din lume să se comporte aşa, doar că omitem să le vedem. Iar lumea din jurul său nu e nici pe departe atât de pură şi de inocentă în comparaţie cu acţiunile sale. Am fost prea cuceriţi de minunata lume Disney şi împărţim automat lumea în vrăjitoare şi prinţese.
Poate cele mai echilibrate poveşti rămân tragediile antice. Acolo orice crimă se petrece în virtutea încălcării unei legi – fie ea una socială sau divină. Destinul e atât de asumat, încât comiterea unui păcat personal se petrece în urma unui dat existenţial, iar mecanismul soartei e menit să pornească încă de la naşterea într-un neam sau altul. În acest context fix, cu reguli clare, motivele pentru care eroii nu sunt nici buni nici răi sunt mult mai limpezi. Poţi întoarce pe toate feţele moralitatea unei crime şi te poţi plasa de ambele părţi ale frontului. E mai cinstit şi mai complex. Mai uman chiar.
Şi ar mai exista un studiu de caz: nebunii. Poate cele mai interesante personaje. Precum în viaţă. Condamnabili? Demni de milă? Fericiţi? Trişti? Absolviţi de orice vină? Cum ne raportăm la ceva ce nu înţelegem? La cineva care gândeşte logic, dar după alte reguli decât cele după care trăim noi. Ce te face nebun? Uneori fericirea de a fi nebun este un gând care îi ademeneşte pe mulţi. Tu în lumea ta, nepăsător la cei mulţi din jur, lipsit de grijile comune şi indiferent la părerile altora. Nici bun, nici rău. Doar nebun.
Bietul băiat rău va continua să fie pedepsit pentru ceea ce face având motive întemeiate. E nevoie de eroi. Poate mai mult decât oricând. Paradigmele s-au schimbat într-atât, însă, încât e posibil să nu ne mai recunoaştem eroii. Cu ochii lipiţi de ochelarii 3D în faţa cărora flutură pelerina lui Superman e posibil să nu îi băgăm în seamă pe eroii de lângă noi, ba chiar să-i credem băieţi răi doar pentru că nu mai avem timp să le ascultăm motivele. Iar bau-baul promovat cu aceeaşi frenezie ca o nouă pastă de dinţi s-ar putea să nu fie altceva decât o momeală îmbrăcată în hainele recognoscibile ale Răului din basme, în timp ce adevărata minte criminală stă ascunsă în văzul lumii orbite de ştiri de ultimă oră şi asurzite de breaking news. Iar când ne vom ridica o clipă ochii şi ne vom privi în oglindă s-ar putea să ne întâlnim cu însuşi nebunul.
Bun, mai bun, cel mai bun… ne-bun.
Print