De câteva decenii încoace se manifestă, când mai gălăgios, când mai brutal or mai pseudo-deplin-înțelept o reacție adversă la postmodernismul văzut ca agresare gratuită a unor valori imuabil prestabilite, ca un soi de bolboroseală dadá fără cap și coadă (și în sensul lipsei de logică și în cel temporal). Nimic de mirare, postindustrialismul pe care îl trăim face să coexiste toți timpii istoriei umanității (Toffler avea dreptate), civilizația Marconi aduce în „satul planetar” toate predecesoarele ei, ruralizând de multe ori în cel mai propriu (și detestabil) sens al termenului, iar spaima noastră de viitor rămâne egală cu volumul nădejdilor pe care le iscă. În realitate, exercițiul postmodern este unul vechi (poate chiar străvechi) și pretinde nu doar fantezie, simț pregnant al ludicului, dar și stăpânirea artei combinatorii (care obligă la coerență, la logicul narativ fie el cât de ascuns/abscons) și propensiunea către enciclopedism, cel puțin în varianta unui spirit cultivat, cât mai amplu și mai eliberat de prejudecăți cu putință.
Pe scena românească lucrurile nu sunt chiar atât de la îndemână pe cât ar părea, excelând în creația unor Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu, Victor Ioan Frunză ori Radu Afrim, de pildă. Încă o dată: e nevoie de o cultură extrem de bine asimilată, neobosită, capabilă să genereze noi geografii ale inventivității, de o fantezie explozivă, dar bine temperată în același timp, de capacitatea și puterea de a împinge limitele cât mai departe, fără a altera nucleul epic. Mă gândeam la toate acestea urmărind cu încântare experiențele regizorale ale Adei Milea și Andreei Gavriliu, ambele actrițe la origine, maestre acum, cea dintâi a muzicii de scenă, cea de-a doua a mișcării. Fiecare dintre ele, Andreea Gavriliu în primăvară, Ada Milea în această toamnă, au semnat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț două spectacole speciale, dense, iradiind inteligență și, uneori cuvântul se impune, frumusețe: „Ludibrium” și, respectiv, „Visătorul”. Spectacolele au câteva planuri care le aduc într-o vecinătate creativă interesantă. În primul rând (în sensul cronologiei creației), textele de la care s-a pornit aparțin unor autori de aceeași vârstă (născuți în 1948): francezul Pascal Quignard, pentru „Ludibrium”, și englezul Ian McEwan, pentru „Visătorul”, ambii consistent publicați în România, cel dintâi la Polirom, al doilea la Humanitas. Pentru forma de spectacol a textului, Andreea Gavriliu a fost ajutată de Daniel Chirilă, Ada Milea a avut drept suport dramatizarea Antoanetei Zaharia. Ambele spectacole mizează esențial pe muzică – cea originală și remixurile „Ludibriumului” sunt semnate de Mihai Dobre, Ada Milea își intitulează creația „spectacol-concert” – și pe mișcare, generând elocventele și amplele desene scenice concepute de Andreea Gavriliu sau dinamica de detaliu, uluitor multiplicativă, în cazul „Visătorului”. Evident nu în ultimul rând câțiva actori sunt de regăsit în ambele spectacole, de la „grei” ai teatrului cum sunt Nora Covali și Dragoș Ionescu, la mai tinerii Emanuel Becheru, Cătălina Bălălău sau Valentin Florea.
„Ludibrium”, poveste concepută și metamorfozată dinamic în bizarerie scenică geometric fantezistă, e un mall al condiției umane în care își dau mâna Freud, Jung și Iulia Albu (să zicem), Pascal Quignard (cel care a inspirat textul), Alan Silvestri și scoica Ming, cosmogonia, teatrologia și Verdi, tentația/voluptatea/inevitabilul de-a a avea și sex, și stil în promenada premeditată prin prăvălia (de fițe?) al cărei mare maestru al visului și plictisului e Daniel Beșleagă, show-room care un sex-shop mascat ar fi să fie, căci jucării sexuale sunt toate elementele spațialului și obiectualului (gândite de Lea Rasovszky și Alexandru Petre) în lumea vizibilă. În cea invizibilă, dincolo de gesturile și cuvintele actorilor, toți într-un excelent unison al individualizărilor, lucrurile devin extrem de serioase, teorii alambicate și rafinate ajungând până la spectator în hainele de gală ale poemului scenic. „Man gave names to all the animals in the beginning”, vorba lui Bob Dylan, așadar actanții scenei care e lumea își definesc, fără grabă sau în iureșuri coregrafice, animăluțele caracteriale ori pulsionale dinlăuntrul ființei ori mai din afară, sub privirile de aici, de jos, ale acestui soi de Hermes ascuns sub chipul (mai degrabă de curator decât de vânzător din magazinul fashion care e mapamondul „ce se măsură cu cotul”) Casierului lui Daniel Beșleagă (excelent în economia administrării personajului). De sus, ca niște păsări bizare pe un acoperiș de abur, privesc statuile discrete ale Afroditei (desigur, cea fără brațe, căci îmbrățișările efective au trecut la nivelul mundanului) și ale unui bărbat poate lumesc, cu alură de Discobol, poate semizeiesc, eventual un Hercule plecat către duzina lui de munci, dacă nu chiar zeiesc, căci oricum după chipul și asemănarea jupiteriană se iscă întâmplările, de acolo de unde se nasc și fulgerele și unde și Eros s-a născut din Afrodita și din Hermes (ceea ce, în perspectiva spectacolului nemțean nu ar fi decât de o logică imbatabilă).
Casierul-Hermes își citește ziarul (carte a lumii care abia a fost sau a celei care stă să fie?) în cabina de probă care devine ba confesional, ba celulă de retragere din/de vindecare de social. Și dacă sub aceste priviri lumea începe să fie, dându-și nume odată cu formele în care intră/se (re)prezintă, povestea psihanalitică de amor dintre scoica Ming (Yang, ar sugera taoismul) și molusca Suzy (Yin, deși hazul matern al cămilei Suzi a lui Gellu Naum merită amintit) este una de început de lume, cosmogonică așa-zicând. Cosmogonia Andreei Gavriliu este însă un spectacol de teatru (cel dintâi, ca atare), un spectacol al îmbrăcării în haine, adică în forme care inițial înspăimântă (nu degeaba apelul la 112) și care tinde către climax printr-o decerebrare operată tot de Casier (un alt fel de Ubu? Cine știe…), brutal, sângeros. E „Bloody Friday”, sugestie ironică a aceleiași geografii cosmogonice, deflorare a neantului ca motor al lui a fi. Rămâne straniul, dar palpabilul obiect al dorinței din explicațiile etimologice, într-o horă browniană a eroticii. „Această dorință nu poate fi nici distrusă, dar nici satisfăcută”, va exclama grupul care ba se desface într-o aparentă dezordine înspăimântată, ba se strânge în forma unei anemone de mare, instituție tubulară de la care totul începe, la care totul se întoarce în funcție de înțelesuri, de creșteri și descreșteri, de nașteri și extincții.
Operează întru reușita acestui obiect straniu al dorinței care este spectacolul „Ludibrium”, rar discurs scenic în egală măsură filosofic și ludic, artistic și savant analitic, plin de umor fără a rata momentele de contrapunct care îți strepezesc dinții, operează, așadar, alături de marele maestru al lui Daniel Beșleagă, personaje cheie, în „arii” de operă rock individualizate sau colective, precum cele ale Aidei Avieriței, Sabinei Brândușe, Norei Covali, Cătălinei Bălălău, ale lui Valentin Florea, Emanuel Becheru, Florin Hrișcu și Dragoș Ionescu.
Dacă în „Ludibrium” lumea se naște, își asumă tarele și tiparele, formele și fardurile, jocul și joaca sub semnul unui etern „Sale”, în „Visătorul” deja lumea s-a copt, s-a vândut, s-a cumpărat, e matură, arată așa cum o știm zi de zi pe teritoriul clasei de mijloc în cel mai larg înțeles, și nu numai și tocmai de aceea… Spectacolul funcționează foarte bine pentru copii și pentru celelalte vârste, dându-i-se fiecărui Cezar dreptul său de receptor: copiilor construcția policromă, dinamica și primul nivel al poveștii, adulților subînțelesurile, jocurile suprarealiste de vorbe ori fapte, dreptul la întoarcerea în vârsta primilor. Spațiul de joc e gândit de Alina Herescu pe două planuri: sus, empireul părinților și profilor, ca să zic așa, jos, teritoriul liber, plin de spaime, de căutări, de oniric și de haz al copilăriei (se adaugă, pe ecranul din spate, desenele și animația lui Paul Mureșan). Dacă spațiul de jos e unul democratic, al tuturor, cel de sus e împărțit în două secțiuni clar neintersectabile (păi, nu cam așa stau lucrurile?): în stânga, catedra de la școală, la care se înghesuie cele trei Profesoare (Gina Gulai, Maria Hibovski și Cătălina Ieșanu), în dreapta, acasa Părinților (Mama – Nora Covali și Tata – Rareș Pîrlog). Axul spațiului de jos este cuplul de frați Peter (Emanuel Becheru) și Kate (Corina Grigoraș), ea pe la șase ani și jumătate, el, probabil, cu doi-trei ani mai mare, ea posesoare a simțului jocului ca mod naiv-interogativ de a pătrunde în existență, el, substanțial visător și, în consecință, un încurcă-lume simpatic. Convingerea cu care cei doi evoluează în scenă mi-a amintit de un alt spectacol exemplar al copilăriei, din urmă cu 21 de ani, produs de același teatru nemțean, „Jucăria de vorbe” a lui Alexandru Dabija, cu Liviu Timuș, Afrodita Androne și Mihai Danu (prima variantă, Dabija o realizase în 1983). Dacă în spectacolul de atunci spațiul scenic era gol, scenariul regizorului, după textul arghezian, mizând numai pe actori, pentru Ada Milea, fără a diminua cu nimic efortul și rostul fiecăruia dintre actori, suportul baroc al obiectualului nu face decât să îmbogățească ludic, rimat, cele cincisprezece secvențe melodice în căutarea ritmului unei povești extrem de simple și tocmai de aceea de o emoție specială.
Concepția spectacolului este una, aș zice simfonică, actorii sunt la propriu instrumentiști cu haz ai unor unelte sonore care mai de care mai vesel-inedite: clopoței, cești de cafea, urcătoare de păr pentru Profe, toba mare a Copilului Dragoș Ionescu, chitara mică și păpușile cârâitoare ale lui Kate, jucării, și tuburi și ciocan șuierător de plastic pentru ceilalți trei Copii (Cătălina Bălălău, Andrei Merchea Zapotoțki și Valentin Florea). Cuplul Părinților rămâne vioara întâi a secțiunii sonore, prin chitara Tatălui în pijama și „biblioteca” de instrumente de bucătărie ale Mamei (senzațională Nora Covali care alătură savant și, evident, îndelung antrenat, claviatura cu tub pentru suflat, cratița cu funcție de cinel, râșnița și încă multe altele, într-un exercițiu de virtuozitate pură). De altfel, virtuozitatea persuasivă e atributul tuturor celor din scenă, într-un ceas de tandrețe surâzătoare în care basmul lui Peter, „copilul dificil”, își ia ca martori nu doar „gașca” de dintotdeauna, dar la fel motanul Will (păi nu de un Will se sprijină întreg teatrul?…) cel care va ajunge un soi de praf de stele după ce își va schimba temporar trupul cu al lui Peter, dar și păpușile horror.
Fiecare secvență devine un hit care poate funcționa și independent (nu degeaba bisurile, doar este un „spectacol-concert”), fiecare este un capitol despre una și aceeași copilărie, dar în hainele societății căreia îi aparținem acum și aici. În care am fost/suntem copii ca Peter, Kate și prietenii lor, în care ajungem/am ajuns adulți ca Părinții și Profesoarele. Pentru explicația moralei acestei fabule, scoateți repede din raft „Micul Prinț”, doar ce știe Ada Milea, fără îndoială, știa și Saint-Exupéry. Cel din urmă înaripat de avion, a doua de muzică, ambii de poezie.
PS: Și „Ludibrium”, și „Visătorul” au avut premierele anul acesta, în al doilea caz chiar în timpul celei de-a XXIX-a ediții a Festivalului Teatrului Tineretului, eveniment care tocmai s-a încheiat. Țin să amintesc că este și prima ediție girată de regizorul și dramaturgul Gianina Cărbunariu, noul director al teatrului, personalitate cunoscută a vieții teatrale, autoare a unor spectacole memorabile, care are, cred, capacitatea de a continua experiențe manageriale exemplare așa cum au fost, în ultimele decenii, cele ale lui Corneliu Dan Borcia și Liviu Timuș.
Print