Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, se pare că românii cumpără, în medie, o singură carte pe an şi că citesc tot cam atât. Trist şi dezarmant a fost peisajul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus, încheiat ieri, în celebra Black Friday, în care românii s-au înghesuit să cumpere cărţi reduse cu până la 70 la sută. Dincolo de un evident semn al sărăciei generalizate, această goană disperată după reduceri, cel puţin în cazul cărţilor mai trădează ceva. Ceva mai subtil şi mai întristător. O formă de lipsă de respect faţă de tot ceea ce înseamnă „devenirea întru fiinţă” a unei cărţi. Sentimentul că oamenii uită că e mai mult decât un obiect, că nu poate fi pus în rând cu electrocasnicele… Că e mai mult decât o marfă.
După ce, în anii de imediat după Revoluţie, a existat o perioadă în care cărţile se vindeau ca pâine caldă, „foamea” a dispărut treptat şi acum, când piaţa editorială este atât de ofertantă, cărţile şi-au pierdut într-un fel şi farmecul, şi valoarea, şi ca să se vândă şi să intre în acea fericită statistică cu o carte pe an editorii le transformă în marfă. Am văzut cărţi la preţ de doi covrigi (dar covrigii sunt de mâncare) şi oameni dispuşi să dea mai mult pe mititei şi bere la tarabă în colţ, dar gândindu-se de trei ori înainte să plătească aceeaşi sumă pe o carte. De ce şi pentru ce? Răspunsurile sunt multe şi de multe feluri.
Şi totuşi, în această lume în care acea carte unică pe an a ajuns să fie cumpărată de Black Friday (noroc cu celebra prăbuşire a bursei de pe Wall Street şi cu Marea Criză, că altfel n-ar mai fi existat această nouă „sărbătoare” internaţională adoptată şi la noi, numită Vinerea Neagră), acelaşi Institut de Statistică arată că în 2011 numărul spectatorilor de teatru a crescut cu aproximativ 30 la sută faţă de anul precedent. La prima vedere, pare incredibil. Mai ales că biletele la teatru nu se vând în Vinerea Neagră şi nici nu sunt atât de ieftine (depinde de loc şi de spectacol, dar în medie vorbim de 30-35 de lei pe un bilet). O ieşire în doi înseamnă deja mult, dacă luăm în calcul şi costuri adiacente. Ce-l face pe român să se îndure (ba chiar să stea la coadă la casa de bilete) să dea până la 50 de lei pe un bilet la teatru, o „distracţie” care trece în două, maxim trei ore, în timp ce o carte de 30 de lei i se pare deja scumpă şi aşteaptă reducerile este un mister. Să fie vorba despre respectul pentru munca actorului de pe scenă? Cea a scriitorului, a traducătorului, a redactorului rămâne oarecum neştiută, în umbră… Să fie vorba despre o nevoie de a-ţi permite un lux? Luxul de a plăti ceva să-i spunem inefabil? De a da banii fără să te alegi cu un obiect? Sau pur şi simplu nevoia de contact viu pe care-l oferă teatrul? Sau toate la un loc? Povestea cu nevoia de contact viu, atât de des vehiculată, ar putea fi, totuşi, în acest context, mai mult decât o poveste. Vorbim, totuşi, despre o lume în care bucuriile se măsoară în like-uri pe Facebook, care, cu cât sunt mai multe, cu atât arată mai puţin, o lume în care în noaptea de Înviere oamenii fug repede de la biserică să pună o icoană şi o melodie psaltică pe net şi să dea share. O lume în care acest atât de răs-vehiculat contact viu e distrus în fiecare zi şi ars într-o formă de falsă comunicare, care dă, de ambele părţi, un fel de confort din care e tot mai greu să ieşi. Dacă nevoia de teatru, pe care, iată, în ciuda crizei şi a sărăciei, omul e dispus să o plătească, are vreo legătură cu această tendinţă de a trăi „virtual” şi „în virtual” este o întrebare pentru care unele spectacole oferă răspuns. Cât despre dispariţia poftei de a citi, plăcerea aia deja desuetă de a sta cu o carte în mână „departe de mulţimea dezlănţuită”, acelaşi mediu virtual ar putea oferi multe răspunsuri. Aşa numita ficţiune compensatorie a fost cu brio înlocuită de viaţa pe Facebook.