Perversitatea vinei este seducătoare. Sentimentul de asumare a consecinţelor datorate faptelor proprii ţine multe minţi treze la ore mici ale nopţilor devenite dimineţi. A fi sau a nu fi vinovat este un verdict pe care ceilalţi îl judecă pentru tine. Dar a te simţi sau a nu te mai simţi vinovat devine la un moment dat o chestiune de alegere. Cât durează ispăşirea vinei? Ce mecanisme sociale şi psihologice trebuie să funcţioneze în tandem pentru a face să dispară culpa şi procesele bio-chimice care nu îţi dau voie să arunci în coşul cu amintiri vagi acea senzaţie acută de vinovăţie? Regretul, iertarea, căinţa, ispăşirea, izbăvirea, cum derivă una din cealaltă, cum ajungi ca într-o dimineaţă să deschizi ochii şi ruşinea, frica, sila şi remuşcarea care îţi deveniseră realitate, dintr-odată au dispărut şi au lăsat loc unei linişti pe care cu greu o recunoşti dintr-un timp de dinainte de păcat. Şi, totuşi, rămâne un damf de îndoială – şi dacă, totuşi…
Spectacolul „Blackbird” de David Harrower montat de Andrei şi Andreea Grosu la Unteatru este o analiză de laborator a fibrei din care este alcătuită vina. O confruntare peste 15 ani între o victimă şi un agresor – aşa cum au fost definiţi de societate. O întâlnire a doi oameni care au greşit şi s-au rănit – aşa cum sunt ei de fapt. Ray avea 40 de ani atunci când Una s-a îndrăgostit de el. Şi el de ea. Ea avea doar 12. Şi au vrut să fugă împreună în noapte la bordul unui feribot; romantic şi aventuros. Dar o nesincronizare duşmană i-a despărţit şi i-a transformat pe iubiţi într-un criminal condamnat la şase ani de închisoare şi o adolescentă condamnată la o viaţă petrecută în cabinetele psihologilor. Cine sunt, de fapt, aceşti doi oameni care intră în camera cu mobilă albă? Ce scrie pe etichetele lipite de societate pe frunţile lor şi ce se ascunde în mintea şi sufletul lor atunci când etichetele cad?
„Blackbird” nu este deloc un spectacol confortabil. Toate ştirile alarmiste pe care le primim din ce în ce mai des legate de legalizarea unor fapte care până mai azi dimineaţă erau considerate abominabile, lejeritatea şi acceptarea întru pace şi armonie a mai tuturor micilor/marilor abateri de la ceea ce creadeam a fi normal şi o încântare corală în faţa a din ce în ce mai multor acceptări te fac să te întrebi în ce lume trăieşti. Contururile se estompează pe zi ce trece, iar multele adevăruri ale tuturor fac din ce în ce mai greu de recunoscut acel bine absolut, frumosul şi corectitudinea autentică. Şi-atunci de ce ni se strânge stomacul în sala de teatru când o tânără îl întreabă pe interlocutorul său trecut de prima tinereţe „Cu câte fetiţe de 12 ani ai făcut sex?”. Dintr-odată domnul blajin cu sacou gri şi pantaloni deschişi la culoare devine o brută pe care suntem dispuşi să o lapidăm în piaţa publică. Acest joc cu lentile în care concavul devine convex şi invers este elementul central pe care au mizat Andrei şi Andreea Grosu. Florina Gleznea şi Constantin Cojocaru au primit o sarcină scenică triplu îngreunată: pe lângă complexitatea personajelor şi a relaţiei dintre ei, trebuie să lupte constant cu preconcepţiile şi percepţia încăpăţânată a publicului pentru a face să funcţioneze acest pendul care trece vina şi compasiunea când la unul când la celălalt. Dacă la început e clar cine e victima şi cine criminalul, rolurile par a se echilibra, domnul în cămaşă gri pare din nou un om de bine, apoi chiar un chinuit al unei greşeli de care nu e în totalitate răspunzător, apoi nici femeia din faţa lui nu mai pare atât de nevinovată, poate că nici nu e, apoi amândoi sunt egal de perverşi. Nu pleci indiferent din sala de la Unteatru. Ai multe întrebări la care te grăbeşti să îţi răspunzi pentru a face să dispară vina care ţi-a încolţit într-un cotlon al minţii: oare greşeşti dacă îl condamni pe unul, sau pe celălalt, sau pe niciunul, sau pe amândoi? Nu ţi-e prea bine în nicio postură, iar alegerea ne trage de mânecă şi ne cam presează să tragem o concluzie. Dar concluzie absolută nu poate exista atunci când e vorba de vieţi care şchioapătă în încercarea de ispăşire a unei vini complexe.
Dincolo de temele psihologice care rămân în dubiu pentru acasă rămâne o performanţă artistică certă: interpretarea Florinei Gleznea şi a lui Constantin Cojocaru. Conduşi spre o sinceritate scenică deloc uşor de atins într-o asemenea întâlnire cu un text contorsionat, relaţia dintre cei doi rămâne foarte autentică, indiferent de câte, multe, volute au personajele în viaţa lor interioară. Florina Gleznea nu exagerează nicio secundă doza de dramatism a personajului şi poartă tortura sufletească a acestei fete cu o demnitate superioară, cumva la intersecţia dintre forţă şi abandon; o tânără care nu mai are nimic de pierdut, care caută răspunsuri şi încearcă să înţeleagă de ce viaţa ei s-a terminat înainte de a începe. Cu un control bine calibrat al intensităţii şi alternanţei emoţiilor prin care o trece pe Una, Florina Gleznea reuşeşte să amestece un cocktail ideal al tuturor fragmentelor de stări pe care trebuie să le filreze prin interpretarea sa. Şi ca într-o coborâre în slalom, trece prin toate porţile infernului acestei fete. Constantin Cojocaru este foarte reţinut în rolul lui Ray cel care şi-a schimbat numele în încercarea de a începe o a doua viaţă. Cu o economie de mijloace veritabilă şi o stăpânire de sine concentrată, simplitatea pe care o aduce pe scenă are acel ceva performant, care o face superioară oricăror compoziţii sau experimente. Cu o expresivitate specială şi o frazare calculată, care te face să vezi cu ochii minţii tot ce îţi povesteşte lucid, cu un iz de melancolie şi un geamantan de regrete, acest domn paşnic şi speriat îl conţine şi pe criminalul pe care eşti gata să îl târăşti cu mâna ta la stâlpul infamiei. Constantin Cojocaru reuşeşte să fie un Doctor Jekyll care nu îi dă voie lui Mr. Hyde să ucidă, ci doar ne ameninţă cu prezenţa lui palpabilă.
„Blackbird” nu are nicio legătură nici cu mierlele şi nici cu melodia metaforică a celor de la The Beatles; este un spectacol paradoxal – pe cât de greu de receptat e subiectul, pe cât de cringing sentimentul general pe care îl transmite, pe atât de consistentă e performanţa artistică. Un echilibru ciudat între un WTF şi un OMG într-o combinaţie stranie, dar care satisface publicul într-un mod cert.
Unteatru
Blackbird de David Harrower
Regia: Andrei şi Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Distribuţia: Constantin Cojocaru, Florina Gleznea
Print